Predică la Sărbătoarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

1331

„Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos” (Galateni 2, 2). Iată cuvintele marelui Apostol pe care le-am auzit astăzi în timpul Sfintei Liturghii, iubiţilor întru Hristos fii mei, la citirea Apostolului. Prin aceste cuvinte Sfânta Biserică ne cheamă către dragostea adevărată şi desăvârşită faţă de aproapele nostru. Acestă dragoste se manifestă prin felul reciproc şi îngăduitor, în care ne purtăm sarcinile unii altora, adică suportăm cu răbdare neputinţele aproapelui nostru.

Tâlcuind aceste cuvinte apostoleşti, Fericitul Augustin spune: „Nimic nu ne face atât de mari în ochii lui Dumnezeu, ca atitudinea noastră îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui nostru”. Cu părere de rău, în relaţiile noastre se observă un fenomen tocmai invers: nu dragoste unul faţă de altul, ci cruzime; nu o atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile aproapelui, ci judecată. Această judecată este subiectul preferat al discuţiilor noastre, nu rareori fiind însoţită de clevetire şi răutate.

Cum ar trebui să ne amintim întotdeauna de marele păstor al pământului rus, părintele Ioan de Kronstadt! Odată, de faţă cu el, cineva l-a clevetit pe un om cunoscut de părintele Ioan. „Este adevărat că toate acestea s-au întâmplat?“ - l-a întrebat marele păstor pe interlocutorul său. „Adevărat”, a răspuns acela... . In acest caz, a spus părintele Ioan, să nu vorbim de păcatele aproapelui nostru. Avem noi destule. Iar dacă vom compara păcatele noastre cu ale celor pe care îi judecăm, s-ar putea ca păcătoşenia noastră s-o depăşească pe a lor”.

Aceeaşi atitudine atentă şi grijulie pentru sufletul aproapelui o avea şi marele stareţ al pustiei Optina, Sfântul Ambrozie. Când eram în pustia Optina, în 1910, una din cele mai devotate şi iubite uceniţe ale marelui stareţ, monahia Maria, mi-a spus că printre bineplăcuţii lui Dumnezeu cei mai mari sunt mai ales trei: Sfântul Nicolae, Sfântul Serafim de Sarov şi Sfântul Ambrozie de la Optina.

La întrebarea mea de ce printre cei mai mari sfinţi îi numără doar pe aceştia numiţi de ea, monahia mi-a răspuns: „Fiindcă ei s-au deosebit prin cea mai mare dragoste pentru cei de aproape ai lor, care se manifesta prin atitudinea lor îngăduitoare faţă de neajunsurile oamenilor”.

Cu aceeaşi însuşire îngăduitoare faţă de aproapele era împodobit şi prietenul Sfântului Serafim de Sarov, Arhiepiscopul Voronejului, Antonie. În slujirea sa arhipăstorească, era nevoit să descopere viciile celor de aproape ai lui care veneau la el. Dar aşa fel le descoperea, încât cel în cauză nu simţea de îndată acest lucru şi nu-şi dădea seama că este vorba despre el, ci credea că se referă la alte persoane. Şi numai după aceea, cuvântul dreptului şi înaintevăzătorului duhovnic, ca şi cum s-ar fi amestecat cu sarea binefăcătoare, îşi descoperea puterea sa Dumnezeiască şi cel certat de Arhiepiscopul Antonie se încredinţa că, dacă Vlădica îşi începea de departe cuvântul demascator, el se referea doar la neajunsurile lui personale. De multe ori, învăţătura sa ziditoare era însoţită de scuze: „Poate v-am supărat - spunea celui certat - v-am jignit cu cuvintele mele, de aceea vă rog, pentru Hristos, să mă iertaţi”.

Dar mai ales cu o asemenea atitudine îngăduitoare faţă de neajunsurile celor de aproape ai săi se deosebea Sfântul Serafim de Sarov. Ce dragoste mare arăta el oamenilor, reiese din felul în care se adresa celor ce veneau la el, ca unul ce a dobândit îndrăzneală în rugăciune, ca un mângâietor în necazuri. El se apleca până la pământ în faţa oamenilor păcătoşi, nu rareori le săruta mâinile chiar şi mirenilor, numindu-i „bucuria” lui. Chiar şi pentru oamenii pătimaşi Preacuviosul Serafim avea o admirabilă dragoste înţelegătoare, sfătuindu-i şi pe alţii să se poarte astfel cu oamenii.

Odată, un fiu şi-a adus la el mama sa care era o beţivă notorie. Fiul a început să se plângă înaintea Sfântului Serafim, povestind cât de robită este mama lui de beţie, dar marele bineplăcut a lui Dumnezeu i-a acoperit gura cu mâna spunând: „Nu se cuvine copiilor să descopere păcatele părinţilor lor, căci aceasta este un păcat mare”. După aceea a poruncit femeii nefericite să-şi deschidă gura, în care Sfântul Serafim a suflat de trei ori şi din acel moment ea s-a izbăvit cu desăvârşire de patima beţiei.

Astăzi, Sfânta Biserică aminteşte adormirea Preacuviosului Serafim. Minunată şi pilduitoare a fost această adormire. În ajun, Sfântul Serafim a venit la Sfânta Liturghie de dimineaţă. A pus câte o lumânare la fiecare icoană, a cerut iertare fiecărui călugăr, iar după ce s-a împărtăşit, a plecat la părintele egumen cu care a discutat foarte mult timp.

Despre ce a discutat Sfântul Serafim cu egumenul? Toată mintea şi inima lui înainte de moarte erau pline de grijă pentru mântuirea tinerilor monahi şi fraţi ai mănăstirii. Tot timpul el l-a rugat pe egumen să se poarte îngăduitor şi părinteşte cu neajunsurile şi chiar căderile lor. În ceea ce priveşte dragostea de aproapele, Sfântul Serafim se asemăna Mântuitorului Însuşi, Care n-a condamnat-o pe femeia căzută, prinsă de farisei păcătuind şi adusă la El spre judecată.

Pentru această dragoste mare Domnul i-a şi trimis Dreptului din Sarov un asemenea sfârşit minunat. Întorcându-se în chilie de la părintele egumen, Sfântul Serafim a cântat toată ziua cântările Paştilor. Această cântare s-a continuat până la miezul nopţii. Iar după aceea, marele nevoitor a tăcut. El a îngenunchiat în faţa celei mai iubite icoane a Maicii Domnului Umilenie şi-a încrucişat mâinile pe piept şi aşa a adormit. Se presupune că Sfântul Serafim s-a mutat la ora trei din noapte, căci atunci s-a şi arătat Arhiepiscopului Voronejului, Antonie, anunţându-i sfârşitul său. La aceeaşi oră, binecredinciosul egumen al pustiei Glinsk, Ieromonahul Filaret, ieşind din biserică după utrenie, a fost uimit de o strălucire neobişnuită pe cer şi a văzut cum îngerii înălţau sufletul Preacuviosului Serafim la scaunul Sfintei Treimi.

Să ne ajute Domnul, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să avem această mare dragoste pentru aproapele nostru, această îngăduinţă către neajunsurile lui. Cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel, atingând această dragoste, noi vom împlini toată legea lui Hristos, toate poruncile Lui mântuitoare.

Atunci Domnul ne va trimite şi nouă un sfârşit creştinesc minunat şi paşnic. Atunci îngerii vor apăra sufletele noastre de draci, când vom trece vămile văzduhului şi ne vor duce în locaşurile Raiului pentru fericirea veşnică, de care să ne învrednicească pe noi Domnul, pentru marea apărare şi rugăciunile Preacuviosului părintelui nostru Serafim, Făcătorul de minuni din Sarov. Amin.

Sfântul Serafim Sobolev

(Ţinut în biserica rusă „Sf. Nicolae” din Sofia, la 21/15 ianuarie 1947)


Articole postate de același autor
797

Iubirea fără Hristos nu are nici un gust

Iubirea fără Hristos nu are nici un gust. Şi mai mult, vă spun că iubirea se consumă şi nu mai are acel gust, în care să vezi în fiecare clipă o veşnicie întreagă, alături de celălalt. Nu mai are gust, pentru că este fără Hristos. Dar dacă este cu Dumnezeu, atunci este prospeţime în fiecare […]