Păcatele nu se șterg nici cu trecerea timpului, nici dacă cineva spune pur și simplu, în rugăciunea lui: „Doamne iartă-mă pentru că am păcătuit!”.
Tema aceasta este mult mai serioasă și omul trebuie să o rezolve responsabil, nu prin dispoziție bolnăvicioasă. Predomină opinia că, prin cele pe care le spunem noi, duhovnicii, îi facem pe oameni să se simtă vinovați și având sentimente de vinovăție, se îmbolnăvesc psihic. Nimeni nu pățește nimic, din contră, se izbăvește, atunci când reușește să își vadă păcatul.
Ai păcătuit? Vezi păcatul pe care l-ai săvârșit, nu-ți fie teamă să-l vezi, și pocăiește-te. Dacă te pocăiești, sufletul tău se izbăvește. Cel ce se teme, în adâncul lui nu se pocăiește cu adevărat. Simte că a păcătuit, dar nu vrea să se pocăiască, nu vrea să recunoască, să se smerească în fața lui Dumnezeu și să ceară mila lui Dumnezeu. Vrea să aibă chipul curat. Însă în fața lui Dumnezeu nimeni nu poate avea așa ceva. Acolo unde există pocăință adevărată, acolo unde există spovedanie sinceră, nu mai există sentimente de vinovăție care-l presează pe om și-i creează complexe și stări psihopatologice.
Din Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnița mea, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bizantină, București, 2009, p. 128-129
