Fiecare locatar al blocului nostru, ştia pe cât de respingător era Urâtul, motanul, care locuia în curtea casei. Şi chiar era foarte urâcios. El preţuia trei lucruri în această lume: lupta, resturile de mâncare, cu care se mai înâmpla să fie hrănit, şi să o numim aşa – dragostea.
Combinaţia dintre aceste lucruri, şi lipsa unui adăpost a lăsat urme grave pe întreg corpul său. Pentru început, el avea doar un singur ochi, iar în locul celuilat era o gaură neagră. Pe aceeaşi parte a corpului îi lipsea şi o ureche, iar piciorul stâng i-a fost rupt şi nefiind tratat, oasele i s-au unit sub un unghi incredibil, dând impresia că motanul mereu vrea să se întoarcă de la cel ce se apropia. Nu mai avea nici coadă, existând doar un mic ciot, care mereu era într-o continuie mişcare …
Dacă nu ar fi existat mulţimea de răni şi de cruste galbene care îi acoperea capul şi umerii, Urâtul ar fi putut descris ca un pisoi de culoare gri închis. Cine nu îl privea măcar şi o singură dată îi apărea aceeaşi reacţie: oare de unde a apărut o fiinţă atât de urâtă? Tuturor copiilor le era strict interzis să-l atingă. Adulţii aruncau cu pietre în el. Sau îl udau din furtun, când acesta încerca să intre în casă, îi puteau strivi cu uşa laba, ca să nu-i mai apară nici măcar intenţia de a pătrunde în bloc.
Urâtul, reacţiona mereu în acelaşi mod. Dacă era udat din furtun – răbda până chinuitorii lui se plictiseau de aceasă distracţie. Dacă aruncau în el cu diverse lucruri – el se gudura la picioarele celui ce îl chinuia, de parcă cerându-i iertare. Când vedea copiii, el alerga la ei şi îşi freca capul de mîinile lor, cerşindu-le măcar puţină afecţiune. Iar dacă cineva totuşi îl lua în braţe, el imediat începea să-i sugă un colţişor al cămaşei sau orice altceva, la ce putea ajunge.
Într-o zi Urâtul a încercat să se împrietenească cu câinii vecinilor. Ca urmare a fost muşcat rău de tot. De la fereastra mea am auzit strigătele sale disperate şi m-am grabit în ajutorul lui. Când am ajunds la el, bietul motan abia de mai dădea semne de viaţă, prezentând un ghem plin de suferinţă. Spatele , picioarele, partea din spate a corpului, toate şi-au pierdut complet forma lor iniţială. Trista sa viaţă era pe sfârşite. Urma unei lacrimi îi rămase pe frunte. Luându-l în braţe şi îndeptându-mă spre casă, abea de-i mai desluşeam respiraţia. Îmi era grozav de frică că cu orice mişcare îi puteam provoca şi mai multă suferinţă. Iar el între timp încerca să sugă urechea mea.
L-am îmbrăţişat încetişor, iar el a atins cu capul palma mea, ochiul lui de aur s-a întors spre mine, şi am auzit cum începu să toarcă. Chiar şi suportând o durere îngrozitoare, motanul îmi cerea doar atât – puţină afecţiune! Şi în acel moment am înţeles că am de-a face cu cea mai iubitoare creatură pe care am întâlnit-o în viaţa mea. Cea mai iubitoare şi cea mai frumoasă. Nicicând nici nu ar fi încercat să mâ zgârâie sau muşte. El doar mă privea cu o adâncă convingere că eu îi voi putea micşora suferinţa.
Urâtul a murit în braţele mele încă înainte de a mă întoarce în casă. Am stat mult ţinându-l pe genunchi. Mai târziu, am meditat mult la faptul cum o biată fiinţă mi-a putut schimba întreaga închipuire despre puterea de spirit, şi dragostea necondiţionată şi adevărată. Urâtul, mi-a relatat despre compasiune mai mult, decât zeci de cărţi, cursuri şi conversaţii. Şi eu îi voi mereu recunoscător pentru aceasta.
El avea mutilat trupul, iar la mine era sufletul grav rănit. A venit şi pentru mine timpul să învăţ dragostea adevărată. Să–i dai aproapelui tău totul, fâră a cere ceva în schimb.
Majoritatea îşi doresc să devie mai bogaţi, mai frumoşi şi mai iubiţi. Iar eu voi tinde mereu să fiu acel Urât, întâlnit cândva.
O istorioară, autorul căreea este necunoscut, dar care ar putea fi de folos tuturor, care vor vrea să înveţe ceva din ea.
sursa gazeta.aif.ru
Traducere şi adaptare Natalia Lozan
