În relaţiile dintre soţi, între colegi la serviciu sau în orice împrejurare unde sunt implicaţi mai mulţi oameni, fiecare vrea ca nu el, ci celălalt să fie perfect. Noi am vrea totdeauna ca celălalt să fie desăvârşit.
Aşteptăm de la altul eforturi în şlefuirea caracterului său, nouă revenindu-ne doar sarcina de a ne bucura de darurile spirituale dobândite de el. Uităm însă că poate şi ceilalţi au aceleaşi exigenţe în privinţa noastră, cât pretindem noi de la ei. De aceea, a accepta pe altul ca prieten sau soţ înseamnă a-l primi cu felul său de a fi, cu diversitatea sa, cu defectele sale şi nu copia vreunui vis prostesc de-al nostru.
Un negustor din Orient şedea în prăvălia lui unde vindea ceai. Vecinul său, mai tânăr, îl anunţă: „În curând mă căsătoresc şi sunt tare emoţionat. Tu nu te-ai gândit niciodată să te căsătoreşti?“
Negustorul îi răspunse: „Ba da, m-am gândit. Şi când eram tânăr mi-o doream foarte mult. Voiam să găsesc soţia perfectă. Am pornit la drum pentru a o găsi şi am mers la Damasc. Acolo am întâlnit o femeie frumoasă, plină de graţie, distinsă şi foarte spirituală, dar care nu prea era scoasă în lume. Am pornit atunci din nou la drum, îndreptându-mă spre Alep. Acolo am întâlnit o femeie pe cât de spirituală, pe atât de modernă, frumoasă din multe puncte de vedere, dar nu reuşeam să comunicăm. La urmă am mers la Cairo şi, după multe căutări, am găsit-o. Era profundă, harnică, inteligentă şi frumoasă ca un înger. Simţeam că am găsit femeia perfectă.“ „Atunci, de ce nu ai luat-o de soţie?“, îl întrebă prietenul pe negustorul nefericit. „Bietul de mine, spuse vânzătorul de ceai clătinând din cap. Şi ea căuta soţul ideal.
Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero, Editura Galaxia Gutenberg, 2007
