Toți credem că știm ce este dragostea și că știm să iubim. De fapt, foarte adeseori știm doar să ne înfruptăm din relațiile omenești. Credem că iubim un om pentru că avem un sentiment de deliciu față de el, pentru că ne este bine cu el – însă iubirea este ceva mult mai mare, mai pretențios și câteodată tragic.
În dragoste există trei aspecte. În primul rând, omul care iubește dă, vrea să dea. Pentru a da însă, pentru a da în chip desăvârșit, pentru a da fără să-i provoace durere celui care primește, trebuie să știe să dea. Cât de des dăm nu din dragoste, dragoste adevărată, plină de abnegație, generoasă, ci pentru că atunci când dăm crește în noi sentimentul propriei importanțe, propriei grandori! Ni se pare că a da este un mijloc de a ne afirma, de a ne dovedi nouă înșine și celorlalți propria importanță. A primi de la cineva e însă foarte dureros în aceste condiții. Dragostea poate da numai atunci când uită de sine, când omul dă – cum a zis unul dintre scriitorii germani – așa cum cântă pasărea, din prisosul inimii: nu pentru că îi este pretins, stors darul, ci pentru că a da este o cântare a sufletului, este o bucurie în care poți să te uiți pe tine însuți de dragul bucuriei altuia. Această dragoste, care știe să dea, este mult mai rară decât ne închipuim.
Pe de altă parte, dragostea trebuie să știe să primească – dar a primi este, uneori, cu mult mai greu decât a da. Știm cu toții cât de chinuitor este să primești ceva, să accepți o binefacere de la un om pe care fie nu-l iubești, fie că nu-l respecți; este ceva înjositor, jignitor. Vedem aceasta la copii: când cineva pe care ei nu-l iubesc, cineva în a cărui dragoste ei nu cred, le dă un cadou, le vine să îl calce în picioare, pentru că îi jignește până în adâncul sufletului. Și iată pentru a ști să dai și să primești trebuie ca dragostea celui care dă să uite de sine, iar cel care primește să îl iubească pe cel care dă și să creadă necondiționat în dragostea lui. Trimițându-și una dintre monahii să ajute săracilor, ascetul occidental Vincent de Paul i-a zis ”Ține minte: o să îți trebuiască toată dragostea de care e în stare inima ta ca oamenii să-ți poată ierta binefacerile...”. Dacă ne-am aduce aminte de lucrul acesta, ne-am mira mai puțin că cei din jur ne cer ajutor și-l primesc de la noi fără bucurie, câteodată chiar cu strângere de inimă.
Chiar și atunci unde atât a da, cât și a primi e o sărbătoare, o bucurie, mai există însă și o altă latură a dragostei, de care noi uităm. Este vorba de jertfelnicie. Ea constă în aceea ca omul să fie gata, din dragoste față de altul, să se dea într-o parte. Și lucrul acesta este de mare însemnătate. Căci uneori se întâmplă astfel între soț și soție: ei se iubesc unul pe altul puternic, tare, gingaș, cu bucurie. Și unul din ei este gelos pe soț sau pe soție – nu datorită cuiva din prezent poate fi pusă sub semnul întrebării iubirea lor, ci datorită trecutului. De exmplu, sunt îndepărtați prietenii sau prietenele din copilărie; sunt împinse undeva în adâncul amintirilor trăirile din trecut. Cel ce iubește la nebunie ar vrea ca viața să înceapă numai din clipa întâlnirii cu cel iubit. Iar tot ce a fost înainte, toată bogăția vieții, sufletului, relațiile i se pare primejdios – acest ceva care trăiește în afară de el în sufletul ființei iubite. Acesta este unul dintre lucrurile cele mai primejdioase. Și cel care iubește trebuie să accepte taina trecutului ca atare și s-o ocrotească, să o păstreze; trebuie să admită că în trecut au fost astfel de legături ale ființei iubite cu părinții, cu prietenii, cu prietenele, astfel de întâmplări de viață la care el nu va fi părtaș altfel decât printr-o iubire ocrotitoare, gingașă, plină de respect. Și aici începe domeniul ce poate fi numit ”al credinței”: al credinței nu doar în Dumnezeu, ci și a unui om în celălalt.
Omul începe să-l iubească pe altul fiindcă deodată, pe neașteptate chiar pentru sine însuși, vede el ceva ce nu a mai văzut niciodată. Se întâmplă ca tinerii, fetele să aparțină unui cerc comun, să trăiască alături, să lucreze împreună, să ia parte la viața socială. Și deodată cel care până atunci nu era remarcat de nimeni devine centrul interesului altcuiva din cercul acela; într-un anumit moment, un om l-a văzut pe altul nu doar cu ochii, ci cu o anumită pătrundere a inimii și a minții. Și omul acela, care era doar unul dintre mulți, devine deodată unic. El apare atunci cu o nouă frumusețe, cu nouă profunzime, cu o nouă însemnătate. O astfel de viziune poate să țină întreaga viață. Dar câteodată, după ce trece o vreme, viziunea aceasta pălește. Și iată că în acea clipă intră în scenă credința – credința iată în ce sens: credința ca încredințare că ceea ce a fost văzut cândva, iar acum a devenit nevăzut, este neîndoielnic. Cu această credință toți trăim mai mult sau mai puțin. Există momente de întâlniri deosebite, profunde, tulburătoare; după aceea ne întoarcem la viața obișnuită: dar ajungând din nou față în față cu omul legat de acea trăire, știm că ceea ce vedem noi nu e întregul om, că în el există o profunzime pe care acum n-o mai putem zări. Și ne raportăm la omul acela într-un fel nou.
Mitropolitul Antonie de Suroj,”Taina Iubirii”, București, ed. Sophia, 2009, p.74-78
