“Sunt mamă”

1877

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă: ”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”

”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”.

„Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.

O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil.

Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”

Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse: “Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative.

După ce a notat totul, tânara vru să verifice.

“Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”

Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: „Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”.

Gândindu-se la familia ei, ea continuă: „sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.

Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei. Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.

”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama…”

Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: „Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Străbunicile sunt „doctore executive superioare.”
Mătuşile sunt „doctore-asistente”.
Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, „doctore în arta de a face viaţa mai bună”.

Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.

Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

*Povestire cu morala, autor necunoscut


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
6877

Despre divorţ şi recăsătorire. Când Biserica trebuie să refuze Cununia

Părinte Petru, vă rog să ne explicaţi în ce condiţii Biserica acceptă divorţul şi recăsătorirea? Cum se dezleagă în acest caz prima căsătorie şi ce relaţie duhovnicească rămâne între soţi după divorţ sau după moarte? Această întrebare este foarte serioasă şi delicată, iar interpretarea şi punerea în practică a principiilor biblice legate de căsătorie, trebuie […]

Articole postate de același autor
3293

Eşti bogat sau sărac?…

Într-o bună zi, un tată care avea o situaţie materială deosebită, a dorit să-şi lase singurul fiu să petreacă o noapte la o familie de condiţie financiară extrem de modestă. Procedând astfel, a intenţionat să-i arate indirect băiatului ce înseamnă sa nu ai bani, sperând ca astfel îl va face să aprecieze mai mult bunăstarea […]