Strigătul sufletului

525

Dacă voi tăcea, sufletul meu va striga.

Dacă voi tăcea, sufletul meu se va răzbuna.

Dacă voi tăcea, sufletul meu nu mă va ierta.

Dacă voi tăcea, sufletul meu se va tulbura.

Dacă voi tăcea, n-o să mi-o pot ierta niciodată.

Așa că eu, totuși, voi tăcea și îi voi permite sufletului să vorbească, pentru că eu sunt fricoasă.

Sunt bunică, mamă, soție, fiică. Sunt femeie. Am părinți în viață, am trei copii, am un soț, am un nepoțel, am mulți frați și mulți nepoței de la frați, am o meserie pe care o iubesc, într-un cuvânt - sunt o femeie fericită și am o familie frumoasă și fericită.

Mă trezeam în fiecare dimineață cu gândul: “Unde să alerg? Ce am de făcut? Trebuie să le reușesc pe toate!”

Acum, primul gând care îmi vine în minte atunci când mă trezesc și primul sentiment care mi se strecoară în suflet este FRICA.

Frica nu de ce se va întâmpla cu mine, ci frica pentru cei care mă înconjoară și pe care îi iubesc enorm. Să nu li se întâmple ceva. Frica că nu voi suporta să-i văd cum suferă și multe alte gânduri negre și pline de frică. Probabil, fiecare dintre noi, în aceste zile, își revizuiește viața și își pune întrebări, unele fiind: Ce va fi mai departe? Ce va fi cu mine și cu apropiații mei?

Sau poate cineva nu-și pune întrebări. Dar sufletul meu a început să se tulbure chiar din prima zi de carantină și să-și pună întrebări și să caute răspunsuri.

De ce scriu ce spune sufletul? Pentru că nu vreau să intru la judecată și să fie sufletul judecat pentru tăcere.

Fără trecut și prezent nu există viitor. Fără Dumnezeu nu avem cum să trăim mai departe. El a fost, este și va fi. Toate lucrurile frumoase în viața mea s-au întâmplat numai datorită Lui. Fiecare pas pe care l-am făcut, mai întâi am îngenunchiat în fața Lui și după asta l-am făcut. Când nimeni nu mai credea în viață, El mi-a dat lacrimi și speranță că există viață. Cand am murit, El a trimis peste mine mila Lui și am inviat. Cand am căzut, El m-a ridicat.

Înainte oamenii ieșeau în fața lumii și își mărturiseau public păcatele. Dacă aș putea și eu să mărturisesc public prin câte dureri și suferințe am trecut din cauza păcatului, probabil aș face-o. Aș face-o nu pentru că îmi place să știe lumea viața mea, ci pentru că am obținut acest frumos prin suferință și credință. Când toți m-au părăsit și nu aveam nici o nădejde, când toți m-au făcut să-mi pierd orice speranță, am alergat la Dumnezeu și el m-a mângâiat cu varga Sa și mi-a îndreptat calea. Dacă va veni ziua și va trebui public să vorbesc, o voi face. O voi face nu din cărți citite, ci din propria mea viață păcătoasă voi citi.

Înainte de a scrie acest mesaj, m-am gândit că sunt, au fost și vor fi mari Sfinți bineplăcuți lui Dumnezeu, care știu să vorbească și să spună lucruri cu mult mai înțelepte și mai mari decât mine. Și eu, plină de păcate, ce pot spune? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea tărie și putere. Să mă scape măcar pentru puțin timp de frică. Să-i dau voie sufletului meu să spună ce are de spus. Așa cum crede și simte. Așa, simplu - din suflet și cu suflet. Dar astăzi nu este ziua cea mai grea pentru a-mi mărturisi păcatele. Ziua grea va fi mâine și poimâine. Ne așteaptă timpuri și mai grele.

Nu sunt “fanată”, nu sunt nebună. Întotdeauna am încercat să trăiesc și să trec prin mine fiecare cuvânt pe care îl spun. Mi-e frică și mie, că sunt om și eu ca toți oamenii. Mi-e frică de tot ce văd, aud și citesc. Uneori am senzația că vreau să arunc televizorul și aceste telefoane. Pentru că mă cuprinde frica.

Dar mă opresc și încep să cuget. Tot ce am acum, mi-a dat Dumnezeu. El mi-a dat, el poate să-mi ia. Și cât de tare mă voi teme, de urgia Lui n-o să pot fugi nicăieri. Or, mă duc la magazine sau la farmacie… oricum am ieșiri din casă. Dacă va vrea Dumnezeu, această pacoste se va lipi de mine, oricât de mult nu m-aș spăla pe mâini și m-aș păzi. Sunt responsabilă și fac tot ce mi se spune, pentru că mi-e frică. Clipe de cosmar traiește omenirea. Clipe de spaimă și moartea este îmbrăcată în mireasă și intră acolo unde își doreste și ia pe cine dorește. Și nu alege că ești un simplu muritor sau te consideri nemuritor.

Un lucru știu că Dumnezeu este stăpân peste zilele noaste. Și nici un fir de păr nu va cădea din capul nostru fără știrea Lui.

Avem o lecție de învățat fiecare în aceste zile. Prea mult desfrâu, prea multe avorturi, prea multe familii distruse, prea mult de toate rele, prea mult…

Durerea și frica de moarte persistă în jur.

Dar lucrul cel mai dureros și cea mai mare frică pentru mine, este frica de Dumnezeu. Durerea că nu pot veni la Sf. Liturghie, să primesc eu și copiii mei Sf. Împărtășanie. Asta este strigător la cer. Asta este frica cea mai mare, dincolo de frica trupească ce poate să mi se întâmple.

Îmi stă în ochi o bătrânică oarbă, foarte bătrână, care venea la biserică cu fiica ei și întotdeauna stătea în fața mea la Sf. Slujbă. Poartă baston și merge abia-abia. De câțiva ani o urmăresc cum intră pe poarta bisericii, de braț cu fiica ei, se apropie de icoane, se închină cu evlavie, lasă bastonul și stă în picioare toată slujba și cu câtă cumintenie își face Sf. Cruce. De fiecare dată m-am întrebat, de unde atâta putere? Eu, păcătoasa - că sunt mai tânără și mă mai așez, dar ea? Câtă lumină și curățenie are această bătrânică, care nu are nimic la suflet, decât pe Dumnezeu în suflet.

Ce va fi cu ea, când in aceste zile se pornește spre biserică și i se  spune că nu are voie și biserica e închisă în Postul Mare? Probabil se va ruga lui Dumnezeu să vină mai repede să o ia de pe acest pământ și din lumea asta. Nu va suporta. Mă gândesc la ea zilele astea și mi se rupe inima pentru toți acei oameni care într-adevăr îl caută pe Dumnezeu și fără El sunt ca și fără aer.

“Bătrânica e fericită”, mă gândesc pe altă parte, pentru că ea și-a trăit viața și mâine pleacă la Domnul. A avut timp de pocăință. Dar eu, ce fac? Cum să mă înfățișez în fața lui Dumnezeu? Ce să-i spun? N-am avut timp de pocăință? N-o să mă creadă, pentru că nici eu nu mă cred.

Biserica e goală și plânge. Spitalul sufletului meu e închis.

Atâta informație în fiecare zi, vrei nu vrei se cuibărește frica în tine... dar mi-aș dori și mă rog lui Dumnezeu să facă în așa fel încât Sf. Liturghie să nu înceteze, bisericile să fie deschise, să pot veni, măcar și în drum să stau și să fie sufletul la slujba divină. Să pot să-mi împărtășesc copiii. Știu că multe puteri în credință îmi va da și bătrânica care va sta alături, fie ploaie, ger sau vânt. Voi păstra distanța, voi lua geanta plină de măști, dezinfectante și mănuși. Mă voi proteja pe mine și pe copiii mei și o voi proteja și pe bătrânică. Fără biserică și fără slujbele care se fac, sufletul meu moare.

Voi primi probabil multe pietre după acest mesaj. Sunt conștientă de valul negru care va veni peste mine, cu multe învățături, cu multe dovezi, cu multă critică, etc. De aceea, nu voi răspunde, să nu se tulbure sufletul meu mai tare, și așa sărmanul tremură și îi este frică. Frică de nebunia din jur. Voi fi pedepsită și de apropiați pentru aceste gânduri. Știu. Sunt gata să primesc bătaie pentru asta, omul poate să-mi ia totul, dar sufletul nu mi-l poate lua nimeni, ori sufletul meu strigă în aceste zile a Postului Mare, că atunci când vine o nenorocire peste noi, trebuie să ne plecăm genunchii și să ne pocăim. Poate s-a milostivi Dumnezeu, să ne ia această pacoste de pe noi.

Din frica mare se trezește deznădejdea, ura și apare fiara din noi care face ravagii cu sufletul nostru. Ochii sufletului se închid și nu-l mai putem vedea pe Hristos.

Cât de usor îi este diavolului în aceste timpuri de grea încercare să ne răpească sufletele. Urlă și dansează de bucurie, că-și umple iadul de suflete fără credință și rătăcite.

Sunt multe suflete care vin la poarta bisericii și plâng. Și care strigă în lacrimi să le deschidă ușa, dar la usă e lacăt! Preoții plâng și ei, dar sunt singuri și nu pot face nimic, decât să stea de partea cealaltă a ușii și să se roage în singuratate. E greu de trăit fără Dumnezeu! E greu de trăit fără sursa de lumină! E greu de trăit în întuneric!

Or, dacă merg la magazin, la farmacie trupul meu pacatos are nevoie de mâncare, tratament, dar sufletului ce să-i spun?

“- Du-te dracului, că n-am de unde-ți da lumină și liniște. Du-te dracului, că el abia așteaptă să te înhațe, că ești plin și murdar de păcate. S-a închis magazinul tău. Trăiește cum vrei în întuneric.” Asta să-i spun sufletului meu? Unde să se ducă? Ce să facă? Să se întoarcă la păcat? Să intre în deznădejde, în curvie, beție, omor, invidie, bârfă, egoism… și toate celelalte patimi care aparțin întunericului ? Pentru că m-a cupris frica?

Frica vine de la diavol. Cum oare să ajungem în Noaptea Învierii, să mărturisim credința în Înviere și să strigăm “Hristos a Înviat!”, dacă noi îl răstignim în aceste zile de post, îl vindem și ne dezicem de El, pentru că ne este frică de MOARTE? Cum vom mânca sfințit (dacă vom mânca) și cum vom sta la masă de Sf. Paști și îi vom da Slavă lui Dumnezeu, când în aceste zile negre de post și rugăciune, noi, fiind creștini în loc să ne plecăm genunchii, să cerem milostivire de la Dumnezeu, să intre în suflete și casele noastre, îi punem lacăt la ușă. Ce se întâmplă cu noi? Cum ne vom uita în ochii celor apropiați care au poate mai puțină credință și pentru care ne-am rugat pentru ei permanent, ca Dumnezeu să le dea măcar o firimitură de credință și să-i apropie de milostivirea Lui? Ce vor spune ei? Că ne-am speriat? Că ne-a fost frică? Și vor zice: “- Unde-i Dumnezeul vostru acum?” Le spulberăm și bobul de credință pe care l-au avut prin frica de moarte și atitudinea noastră păcătoasă.

Ce va zice sufletul nostru, atunci când vom ciocni ouă roșii și vom mânca păscuță? Nu știu sufletul D-stră, dar al meu cu siguranță va plânge, că în aceste zile am fost lașă, trădătoare și fricoasă și am tăcut.

Sunt, poate, cea mai expusă riscului de îmbolnăvire. Nu pentru că nu am sănătate. O am pe cea care mi-am făcut-o cu mâinile mele prin păcate și încă îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă ține pe picioare. Sunt în zona de risc, pentru că acum toți frații mei, care nu de viață bună, au plecat din țara asta, si acum cu greu se întorc acasă. Nu se știe când le-a fost mai greu - atunci când au plecat sau acum, Probabil că acum, deoarece când îți este tare, tare greu, vrei acasă. Vrei să simți căldură, vrei liniște.

Sper din suflet să revină toți și să nu mai plece niciodată de acasă.

Nu știu dacă ne va deschide ușa cineva. Ușa, pe care o închidem acum. Vom plânge și ne vom ruga să ni se deschidă, dar răspunsul probabil va fi: “Unde v-ați ascuns, când v-am chemat să vă tratez sufletele?” Vom sta afară, în întuneric și vai și amar de noi păcătoșii. Atunci chiar vom căpăta moarte veșnică.

Pentru că toate se fac cu voia Lui. Și mi-e frică, tare frică, dar mai tare mi-e frică de Dumnezeu. Iată ce zice sufletul meu. Și pe multă lume cu bună credință ca și mine i-a cuprins frica de moarte.  Acum, în aceste zile mă gândesc la un lucru: de fiecare dată când veneam la biserică, vedeam creștini înflăcărați și dornici de Dumnezeu, iar eu în sinea mea cârteam, chiar cu un pic de invidie bună. “Doamne, cât sunt de buni ei în fața Ta, dar eu Doamne, cât de păcătoasă. Niciodată nu voi ajunge la înălțimea credinței lor. Și cât sunt de frumoși că vin cu toată familia și au timp să stea la slujbă, dar eu Doamne sunt pe fugă și nu pot să stau în biserică fără să mă gândesc la cele de afară.”

E greu și trist! Nu se mai aud glasuri de copii în biserică așteptând Sf. Împărtășanie. Copiii mei, când vine ziua de duminică, mă întreabă de ce nu mergem la biserică?

Nu mai știu ce să inventez, să nu le însemânțez frica și lor. Și mă doare, tare mă doare. Sufletul nu mai poate să-și ia hrana de care are nevoie, hrana vieții, hrana fără de care vom muri cu toții și pedeapsa lui Dumnezeu va fi groaznică. Acum, în Postul Mare, când ispitele sunt și mai mari și ne încearcă Dumnezeu credința. Suntem o țară ortodoxă. O țară frumoasă, cu oameni frumoși, sinceri și adevărați. Dacă ne adunăm în rugăciune toți, fie de acasă, fie din curtea bisericii, și prin rugăciunile parinților noștri duhovnici să cerem de la Dumnezeu să ne păzeacă țara și poporul de această ciumă, cred ca e absolut necesar și bineplăcut lui Dumnezeu.

Mai devreme sau mai târziu Dumnezeu va bate la ușa sufletului nostru, dar tare mă tem că va fi prea târziu.

Târziu pentru rugăciune și pocăință. Târziu pentru sufletele noastre fragile și necredincioase. Pentru că ne este frică mai tare să nu pierdem ceea ce am agonisit, ceea ce avem, ceea ce credem ca vom avea. Ne este frică mai tare de moarte, decat de Dumnezeu. Și asta e grav, e foarte grav.

De moarte n-avem unde fugi, ne va găsi și la fundul pământului. Tot ce am agonisit si ce avem astăzi nu vom lua cu noi în mormânt, nici bani, nici posturi, nici case, nici măcar pe cei apropiați. Fiecare suflet se va salva cum poate. Pentru că sufletele strigă în aceste zile și cer ajutor.

Ori noi, având școli, universități și fiind foarte deștepti, Duhul Sfânt dat la Sfântul Botez nu mai are loc în sufletul nostru și în aceste zile ne ingrijim mai mult de trup decât de suflet, lăsându-l să strige singur și părăsit. Și nu-l aude nimeni, decât doar diavolul, care cu brațele deschise și cu moartea la braț se bucură și tropăie că Dumnezeu i-a dat undă verde.

Mi-e frica de ce poate urma. Bătrâni morți prin case și apartamente, oameni schimbați la chip și suflet. Magazine luate cu asalt, bătăi în stradă cu armata și poliția. Haos. Haos. Haos. Ori oamenii odată și odată vor ieși din case. Îi va scoate foametea și lipsa de bani. Și atunci nici un coronavirus nu-i va opri să iasă în stradă. Să se mănânce unul pe celălalt, să se urască, să se suspecteze, într-un cuvânt să-și piardă sufletul. Și atunci va apărea ”Salvatorul” Mai departe nici nu vreau să mă expun. Mai departe e beznă.

De aceea este important să deschidem biserica. Sa avem legatura directă cu Dumnezeu, pentru ca cei care au creat acest haos se tem de El, pentru că știu că există și îi va pedepsi. Le va opri gândurile și acțiunile mișelește și vor fi pedepsiți. Crunt și fără milă.

Cât nu este târziu să ne rugăm pentru țara asta, pentru oamenii care stau la cârma ei, să nu se lase manupulați și să se întoarca la Dumnezeu. Asta va fi salvarea acestui popor mic și necăjit. Legătura cu Dumnezeu și recunoastrea că peste toți noi și peste toată răutatea care se întâmplă și se poate întâmpla și mai grav din cauza noastră, este Dumnezeu. Sa ne plecăm capetele și să-L mărturisim și să cerem milostivire și iertare, fără frică. Cu multă credință.

Mă rog și eu, se roagă sufletul meu și strigă cu lacrimi:

Doamne, miluiește și auzi-mi nevrednica mea rugăciune! Sunt păcătoasă, foarte păcătoasă, de aia mă pedepsești. Dar buneii și străbuneii care au trecut prin Siberia și prin foamete, au plâns cu lacrimi de sânge, au murit, dar de Dumnezeu nu s-au lepădat. Pământul ăsta este sfințit de ei și de lacrimile lor. Auzi-mă și pe mine, Doamne. Auzi-mă, Tatăl meu. Nu ne lăsa, Doamne, ispitiți și dă cuget bun și liniște în suflet celor pe care i-ai pus la masa deciziilor. Trimite Duhul Tău cel sfânt peste ei și le dă înțelepciune în această negreață, să nu ducă poporul la pierzania sufletului. Căci știu, Doamne, că supărarea Ta e mare și pedepsele sunt aspre, dar și milostivirea Ta e mare. Și știu, Doamne, că toate le faci câte le voiești. Iartă-ne, Doamne, pentru necredință și pentru păcatele noastre. Dă-ne, Doamne, zile ca să ne putem mărturisi. Dă-ne, Doamne, lacrimi ca să ne putem curăți. Fie voia Ta, Doamne și iartă poporul Tău. Păzește-mi ceea ce mi-ai dat și mai presus de toate, păzește sufletele noastre. Risipeștre frica și dă-ne lumină. Pe pietre în genunchi voi sta, că am mai stat și știu cum e, lângă zidurile bisericii Tale voi sta și mă voi ruga. Te voi mărturisi Doamne, pentru că Tu ești viața și lumina. Tu ești aspru și blând. Fără Tine e întuneric. Nu da sufletele noastre întunericului. De acolo nu este scăpare. E scrâșnet, vaiete și chin. Nu ne lipsi Doamne de Sf. Liturghie și de Sf. Împărtășanie. Știu că ne pedepsești că nu suntem vrednici de aceste lucruri minunate, dar iartă-ne Doamne. Mai dă o șansă acestui popor muncit și necăjit. Nu ne lua și sursa vieții Tale, Doamne. Trimite harul Tău peste noi și peste cei mai mari pe noi. Fie ca harul Tău să lucreze în noi, poporul Tău. Întărește-mi Doamne credința și dacă va veni timpul să mă clatin, să mă ții cu brațul Tău. Ceea ce scriu este o mărturisire a sufletului pe care Tu mi l-ai dat și peste care numai Tu ești Stăpân. Întărește-mă, ocrotește-mă și fă în așa fel ca sufletul să nu se clatine. În mâinile Tale îmi dau acest suflet. Tu mă miluiește, Tu mă binecuvintează. Tu viață veșnică dăruiește-mi. Pomenește-mă, Doamne, pe mine, pe copiii mei, părinți, frați, surorile, părintele meu duhovnic, pe toți pe care îi cunosc și pe care nu îi cunosc întru Împărăția Ta. Doamne iartă-ne. Iartă-ne și nu ne închide ușile de aici de pe pământ, pentru necredința noastră. Suntem copiii neascultători, dar suntem ai Tăi, Doamne. Revarsă mila Ta peste noi și ne mai dă o șansă de pocăință. Te rog, Doamne, nu ne părăsi și nu ne lua Sf. Împărtășanie și Sf. Liturghie. Fie-ți milă, Doamne. Fie lucrarea Ta minunată să lucreze prin oameni și să ne scoată din întunericul care ne pândește să ne ia sufletele nepregătite și nepocăite. Doamne miluiește. Doamne ajută. Amin.

Cu smerenie,

Margareta Pîntea


Articolul Precedent
Articole postate de același autor
4386

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi! Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre .(Matei 11, 28) Astfel ne cheamă la sine Hristos, făgăduind preadulce odihnă sufletelor noastre. Ca şi […]