Stai jos în chilia ta

288

Singurătatea, solitudinea, însingurarea, distan­țarea socială, izolarea, zăvorârea, sihăstria și lista poate continua. Sunt cuvinte care indică, fiecare din ele, cu o nuanță specifică și cu un „gust” aparte, șederea cu tine însuți. Puține situații sunt mai devoratoare decât asta. Rar ți se cere atât de mult curaj încât să cobori neînsoțit în iadul propriu. Și să rămâi o vreme acolo. Să ­încerci să faci ordine, să îți simți stihiile că se dezlănțuie și să nu ai unde să te ascunzi. Să nu te poți adăposti în nici o îmbrățișare, să nu te poată distrage nici un ­dialog, să nu te poată mângâia nici un sfat. E nevoie de multă vitejie pentru o asemenea întreprindere. Pentru mulți dintre părinții deșer­tu­lui, înfruntarea singurătății era o probă majoră: 

„Un frate l-a rugat pe avva Hierax: «Spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc». Bătrânul îi zice: «Stai jos în chilia ta, dacă îți e foame, mănâncă, dacă ți-e sete, bea și nu vorbi pe nimeni de rău. Așa te vei mântui».”

În mod obișnuit, energiile noastre se îndreaptă înspre ceilalți, se consumă în dialogul cu ei și în întâlnirile cotidiene. În singurătate însă, ceilalți nu dispar. Îi purtăm cu noi pe mai departe, în amintirile și, mai ales, în proiecțiile noastre. Tocmai de aceea observația avvei Hierax este esențială. Când te izolezi, trebuie să fii atent la un singur lucru: să nu vorbești pe nimeni de rău. La prima vedere pare lipsit de logică acest îndemn. Ești singur, depărtat de toți, nu ai cu cine să vorbești pe cineva de rău. Dar bătrânul știa un lucru. Câtă vreme mintea nu este curățită și încă nu a dobândit pacea, ea rămâne scena pe care desfășoară un spectacol al umbrelor, un neîncetat dialog pe care îl purtăm cu cei pe care îi avem în minte, cu prieteni ori dușmani, reali sau imaginari. Încet, încet răbdarea se năruiește, timpul accelerează, irascibilitatea crește și spațiul gol care s-a creat în viața noastră petrecută între pereții chiliei trebuie umplut cu ceva. În mijlocul unei singurătăți neîmblânzite, angoasele încep să ni se amplifice amenințător, devenim intoleranți, iar ceilalți, treptat, ne par vinovați pentru tot răul nostru. 

Singurătatea noastră, a celor de azi, este diferită, și totuși se aseamănă cu singurătatea pe care o asumau voluntar părinții deșertului. Este diferită pentru că noi nu suntem niciodată cu adevărat singuri. Lumea întreagă năvălește peste noi prin mass-media. Social-media ne ține tot timpul conectați unii cu ceilalți. Dar, cu toate acestea, resimțim acut singurătatea. Chiar și cei mai introvertiți dintre noi suferă din pricina distanței și a lipsei celor câteva contacte esențiale. Și furia crește, iar ceilalți ni se pare că sunt vinovați pentru tot răul. Singurătatea începe să îți dea o luciditate stranie. „Iadul sunt ceilalți”, striga Sartre. Și acum sunt convins că o făcea din izolare. Și tot din izolare părinții deșertului ori monahii athoniți se rugau pentru ­întreaga lume cu lacrimi și cu zdrobirea inimii. Diferența nu o face contextul, ci inima și tot ce o ­populează. 

Dacă vreodată ne-am întrebat ce e cu adevărat în inima noastră, acum putem afla răspunsul. Singurătatea impusă, prelungită e un catalizator care aruncă lumină în zonele cele mai ascunse ale inimii. Și în lumina proiectată de singurătate putem vedea cu claritate raiul sau iadul. Iar raiul începe să se configureze, încet-încet, în măsura în care reușești să îți stăpânești gândurile și „să nu vorbești pe nimeni de rău”. 

https://ziarullumina.ro/


Articolul Următor
Articole postate de același autor
1222

Înmulțește dragostea, nu te zgârci, dă!

Fiecăruia i-a fost dat talantul acesta, dragostea este în fiecare om. Fiecare om vrea să iubească și fiecare om vrea să fie iubit, însă această dorință de a iubi depinde de necesitatea noastră de a înmulți acest simțământ, acest talant. Unii oameni se tem de asta, se zgârcesc. Se tem că vor fi folosiți, că […]