Răpiţi fiind de grija zilei, în goana noastră după cele lumeşti, uităm de această noţiune-cheie a credinţei ortodoxe – dragostea pentru aproapele. Întâi de toate, să fim sinceri cu noi şi să ne întrebăm dacă ştim cu adevărat cine este aproapele nostru. Desigur, primul gând va zbura către părinţi, fraţi, surori, rude şi prieteni.
Dar oare când Hristos ne-a spus să ne iubim unul pe altul s-a referit doar la persoanele din anturajul imediat? Sigur că nu, în creştinism „aproapele” este fiecare om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dar oare noi avem puterea să urmăm această poruncă? Trebuie să recunoaştem că, de cele mai multe ori, invidia, ura, mândria şi nepăsarea ne împiedică să urmăm învăţătura hristică. Astfel, nu o dată am fost cei care am ignorat un om pentru că din puţinătatea credinţei noastre nu am văzut aproapele despre care ne vorbeşte Mântuitorul Hristos. Am nesocotit oamenii din jur judecându-i, indiferent dacă au greşit sau nu, lucru pe care, evident, nu suntem abilitaţi să îl facem.
Să ne gândim puţin, oare am putea să ne iubim duşmanii, pe cei care ne-au făcut lucruri ce ne par de neiertat? Întrebarea este grea, însă răspunsul este evident: trebuie să-i iubim şi pe cei care ne-au făcut viaţa amară, pentru că şi ei sunt fraţii şi surorile noastre, căci şi Mântuitorul Hristos, pe Cruce fiind, a rugat pe Tatăl să-i ierte pe cei care L-au răstignit, „pentru că fac, dar nu ştiu ce fac”. Prin această întâmplare Domnul Iisus Hristos ne-a dat unul dintre cele mai frumoase şi mai vibrante exemple de dragoste creştină; El a văzut până şi în ucigaşii Săi creatura lui Dumnezeu.
Am putea să ne îndreptăţim şi să spunem că ne iubim aproapele, doar facem milostenie sau ne emoţionăm când auzim la radio sau vedem la TV tragedia cuiva. Este un pas înainte, dar nu este de ajuns. Dragostea creştină nu se limitează la pomeni făcute mai mult automat şi la suspine de serviciu, în faţa televizorului. Trebuie să avem o atitudine sinceră faţă de cei din jurul nostru – atunci când facem milostenie, să o facem din toată inima, iar când compătimim pe cineva, să o facem din tot sufletul. Şi nici aceasta nu este unitatea de măsură deplină a dragostei frăţeşti dintre creştini, dragostea este desăvârşită atunci când ne rugăm pentru fraţii şi surorile noastre, fie că ne sunt prieteni sau duşmani.
Una dintre cele mai frumoase rugăciuni în acest sens este „Tatăl nostru”, unde îl rugăm pe Dumnezeu să ne iubească în aceeaşi măsură în care şi noi îi iubim pe cei care ne-au greşit într-un fel sau altul. Să nu uităm niciodată faptul că în Biserică nu s-a făcut deosebirea între „ai noştri” şi „ai lor” – toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, indiferent cum am cântări noi cu minţile noastre omeneşti, de asta trebuie să fim în comuniune perfectă cu toţi oamenii, pentru ca la Judecată să dăm răspuns bineplăcut Domnului atunci când ne va întreba dacă am iubit în aceeaşi măsură prietenii şi duşmanii. Doamne ajută!
Preotul Octavian Moșin
