Mândria este o patimă care este şi începutul şi sfârşitul răutăţii. Mândria este cea mai subtilă dintre patimi, cea mai greu de priceput. Cea mai uşor de confundat. În primul rând aş vrea să nu începeţi cu ea.
Până ajungem noi să scăpăm de mândrie, eu zic să scăpăm de clevetire, de judecarea aproapelui, de minciunele... deci să fim smeriţi şi să ne ocupăm de păcate mai mici şi să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne smerească. Că ne smereşte. Dacă ne rugăm să ne smerească, păţim câte una de nu o putem duce. Cel mai bine e să zicem: Doamne, lucrează cu mine să mă vindec şi eu de această patimă! Smerenia o căpătăm mulţumind lui Dumnezeu pentru ce suntem, mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile pe care le avem. A fi smerit înseamnă să fii conştient că eşti frumos, că eşti bun, că eşti deştept şi să mulţumeşti lui Dumnezeu, să zici: Doamne, dacă Tu nu mă făceai frumos, dacă nu îmi dădeai puterea să fiu bun... Mulţumind lui Dumnezeu ne smerim.
Ai luat un zece? Doamne, mulţumesc! Mi-a şi picat ce ştiam, mi-ai dat putere să învăţ, îmi şi place matematica... Te-a aplaudat cineva? Doamne, mulţumesc, că dacă nu erai Tu... Şi în felul ăsta suntem smeriţi. Nu înseamnă smerenie când te umileşti, când laşi de la tine, când umbli cu capul într-o parte, ai un zâmbet... aceasta este o falsă smerenie şi ne dăm seama că e aşa că la un moment dat crapă zâmbetul ăsta şi iese adevărata faţă. Cu gândurile rele este însă o problemă extrem de serioasă. Gândurile noastre au trei izvoare: de la noi, de la diavol şi de la Dumnezeu.
Discernământul înseamnă să ştim de unde e gândul ăsta. Dacă îmi vin gânduri de hulă, gânduri care nu au nici o legătură cu ce simt eu, nu sunt ale mele. Sunt gânduri de la vrăjmaş, care vrea să îmi strice bucuria că sunt credincios şi care vin, sigur, pe o spărtură pe care am făcut-o eu cândva, când m-am uitat la nu ştiu ce, sau am făcut eu o breşă prin care intră. Aceste gânduri seamănă cu cuvintele pe care le auzim la televizor. Sau un alt exemplu pe care îl dau: mă duc la piaţă şi în piaţă se cântă manele. Şi unele din ele au cuvinte vulgare. Acele cuvinte sunt în capul meu, dar nu sunt ale mele.
Eu nu mă duc să mă spovedesc, să spun părintelui că m-am gândit că l-aş omorî pe bărbatul meu dacă ar pleca cu alta... că eu nu am asemenea gânduri. Dar au sunat în capul meu. Multe dintre gândurile urâte nu sunt ale noastre, sunt de undeva din preajma, din lumea noastră şi trec prin noi. Alte gânduri urâte vin pentru că noi am vrea să fim mai buni decât suntem. Negăm răutatea din noi, nu Îi arătăm lui Dumnezeu răutatea noastră ca să ne-o transforme în bine. Şi atunci, răutatea băgată sub pat, când ţi-e lumea mai dragă, scoate capul sub formă de gânduri: Te crezi sfântă? Ia uite ce îţi trece prin cap!! Şi atunci eu trebuie să ştiu că ceva nu e în regulă.
