Actualitate

Smerenia este acceptarea a ceea ce suntem

3104

Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe...

Ne învăţăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori ne chemăm pe noi înşine, şi pe ei, la smerenie. Ce este, aşadar, smerenia creştinească? În pri­mul rând ea este, bineînţeles, simţământul ade­vărului – în primul rând al adevăruluidespre noi înşine. Iar adevărul nu înjoseşte şi nu des­consideră niciodată, ci înalţă şi curăţeşte.

El es­te refuzul oricărei „împăunări”, este respingerea „aruncării de praf” în ochii celorlalţi. Smerenia este, în fine, cunoaşterea locului propriu, a pro­priilor capacităţi şi limitări, este acceptarea băr­bătească a ceea ce suntem şi cum suntem... Iată de ce smerenia, după cum spune Scriptura, este începutul înţelepciunii, şi ne rugăm să ni se dăruiască smerita cugetare.

Numai cel ce nu minte, nu exagerează, nu vrea să „pară” în loc să „fie”, ci acceptă şi face lucrarea sa liniştit, lucid şi cu bărbăţie posedă înţelepciunea smereniei. Şi, bineînţeles, din acest punct de vedere creştinis­mul, propovăduind smerenia, nu îl depreciază, ci îl înalţă – şi, principalul –, îl respectă pe om. (Protoiereul Alexander Schmemann)

Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 104-106


Articole Asemănătoare
6835

De ce nu simțim dragostea lui Dumnezeu?

Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am […]

Articole postate de același autor
5675

Porumbeii

„Au fost odată, începu părintele Fotis, doi vânzători de păsări care s-au urcat pe un munte și și-au pus capcanele acolo. Le-au întins şi-au plecat, iar când au venit a doua zi dimineaţa, ce să vadă!? Capcanele erau pline de porumbei sălbatici. Bietele păsări se zbăteau deznădăjduite încercând să scape, dar ochiurile plaselor erau foarte mici. În cele din urmă, porumbeii se ghemuiseră unul într-altul şi stăteau aşa, tremurând. -„Sunt numai oase şi piele, prăpădiţii! spuse […]