A venit odată un călugăr la mine şi mi-a spus: „Cuvioase, ia uite cum te ocărăşte persoana aceea, ia uite ce zice de frăţia ta...”, şi eu i-am răspuns calm: „Frate, tot ce zice este puţin faţă de greşelile şi defectele mele. Dacă ar fi venit la mine, i-aş fi spus mult mai multe rele despre mine!”. Atunci călugărul acela s-a întors către acea persoană şi a spus: „Uite, frate, Părintele Proclu a spus că ai zis puţin, că nu l-ai ocărât cum trebuia!”. În clipa aceea, omul acela s-a liniştit.
Spune un Sfânt Părinte: „Când vei vedea că diavolul te va încolţi din toate părţile, aminteşte-ţi că singura ta armă pe care o ai la îndemână, şi care te va putea scăpa din mâinile lui, este Rugăciunea Inimii”.
Frate, aşa să ştii, atunci când te vei simţi încolţit de oameni să te bucuri, căci este un chin floare la ureche. De greu vei da atunci când te va încolţi diavolul, personal! Acolo va trebui să-ţi dovedeşti puterile cele bune! Toate ispitele care vin prin oameni sunt foarte uşoare, sunt nimica toată. Cele mai greu de biruit sunt ispitele satanei.
Un părinte înduhovnicit spunea odată: „Frate, dacă vreodată te va năpădi gândul de a spune ceva rău cuiva, tu să spui aşa: Îi voi spune mâine! Mâine îi voi spune pentru azi!”. Să răbdăm, pentru Dumnezeu, măcar până mâine!
Filosofii şi Părinţii cei sporiţi de altădată, dacă erau ocărâţi de cineva, tăceau din gură. Astfel se smereau, spunându-şi că ei sunt cei mai păcătoşi oameni de pe faţa pământului. Să le urmăm exemplul şi, dacă vom avea răbdare, vom fi spre câştig. Fără răbdare, omul va fi mereu spre pagubă. Dacă cineva vine şi mă laudă, eu trebuie să mă gândesc, să-mi întreb conştiinţa dacă este bine că sunt lăudat. Atunci voi vedea că nu mai am nevoie de lauda aceea şi nici de altele, căci conştiinţa este glasul lui Dumnezeu.
Din Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă, Editura Agaton, Braşov, 2010, p. 60-61
