Astăzi judecarea aproapelui a intrat în multe minți. La orice ceremonie toate discuțiile se rezumă la critica politicienilor, a juriștilor, a medicilor, a pedagogilor… și chiar a preoților.
Antrenați în discuții aprinse, vorbitorii ne lasă cu impresia că toți sunt răi. Și dacă i-ai întreba pe cei care judecă dacă este și cineva bun, ar spune că doar el este onest, gospodar, specialist și, poate, interlocutorul lui de azi.
Judecarea aproapelui nu aduce decât o bucurie iluzorie, de fapt îți lasă profunde răni, întuneric și rătăciri sufletești față de cei din jur.
„Dacă vrei să păstrezi pacea sufletească, să eviţi pe toate căile să-i judeci pe ceilalţi. Neosândirea fratelui şi tăcerea păzesc pacea sufletului. Când omul se află în această stare, primeşte revelaţii dumnezeieşti.”, ne învață Sf. Serafim de Sarov, apoi continuă: „Pentru a nu cădea în judecarea aproapelui, ai grijă să nu primeşti niciun cuget rău despre nimeni şi să fii mort pentru toţi.”
Să ne amintim că „Hristos niciodată n-a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a spus lui Zaheu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului: „Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!” El a petrecut neîntrerupt cu realitatea din oameni, adică cu sufletele – căci sufletul le vorbea sufletelor, şi sufletul tămăduia şi ridica sufletele. De aceea, când îţi vorbeşte omul, nu te gândi la trupul lui, nu cerceta trupul lui, ci priveşte la sufletul lui, cercetează sufletul lui, deprinde-te cu sufletul lui – şi atunci îl vei înţelege.” (Sf. Nicolae Velimirovici).
Când auzim că fratele sau cineva din preajmă greșește, să nu ne grăbim a-l condamna, a-i pune pecetea, căci toți vedem greșelile, însă doar Dumnezeu știe pocăința fiecăruia în parte.
Nu ne rămâne decât să-l acceptăm pe cel din preajma noastră așa cum este, iar odată primit, să ne rugăm pentru el. Doar din rugăciune izvorăsc mila și dragostea față de cei mai ticăloși oameni.
Să înțelegem că nu noi vom schimba lumea, ci Dumnezeu. Și dacă nu putem prea multe, să cerem ajutorul Celui de Sus, ca astfel să omorâm omul judecător din noi, ca să învie altul, plin de compătimire și de iubire.
„Adevărata dragoste de aproapele nu numai că nu dă pe față neajunsurile aproapelui său, ci, dimpotrivă, se străduie, pe cât e cu putință, să le ascundă sub acoperământul său din fața ochilor tuturor oamenilor.” (Sf. Efrem Sirul).
Să ne căutăm de păcatele, neajunsurile noastre. Să nu ne raportăm la aproapele care a căzut, ci să ne îndreptăm cu inima către Dumnezeu, care, deși vede mulțimea păcatelor, ne iartă și ne arată marea sa dragoste față de toți.
Un proverb spune: „Altuia să ierți întotdeauna, iar ție niciodată”. Așa se cuvine unui creștin, să-și vadă de păcatele sale, zicând: „Miluiește-mă, pe mine, mult păcătosul!”.
Să ținem cont de învățătura Părintelui Sofronie Saharov: „Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru frați”.
Pr. Octavian MOȘIN
