În vechime se spunea că toate drumurile duc la Roma, iar un creştin ar spune că toate strădaniile pământeşti ar trebui să ne facă vrednici de Înviere.
Cei de demult conştientizau realitatea că fără de Dumnezeu nu putem face nimic, iar toată nădejdea s-o punem în Domnul. „Nu mai nădăjduiţi în omul cel muritor, în nările căruia nu este decât o suflare! Oare, ce putere are el?” (Isaia 2, 22).
Trecem prin Săptămâna Patimilor. Nu ştiu cât de vrednici vom fi să zicem „Hristos a Înviat!” după atâtea fărădelegi, prin care practic zilnic exclamăm: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!”.
Sărbătoarea Învierii nu poate fi înţeleasă, dar şi mai puţin trăită, dacă nu parcurgem acelaşi drum cu Mântuitorul. Când anul bisericesc se înscrie în preocupările şi trăirile noastre, atunci şi praznicul Învierii devine sărbătoarea sărbătorilor şi sensul vieţii noastre.
Învierea este înţeleasă şi trăită doar prin patimile lui Hristos. Suferinţa este o componentă a vieţii, prin care descoperim nişte realităţi. „Dacă-ţi aduci mereu aminte de patimile Domnului, le vei răbda pe toate fără geamăt.” – ne spune Sf. Dimitrie al Rostovului.
Problema multora din zilele noastre e că trăiesc rupţi de realitatea Învierii. „Noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi.”, mărturisea Părintele Alexander Schmemann. Or, ar fi bine să conştientizăm realitatea că: „Toată istoria creștinismului nu este altceva decât istoria unei singure și unice minuni, a minunii învierii lui Hristos, care se continuă neîntrerupt în inimile creștinilor, zi de zi, an de an, veac de veac, până la cea de-a Doua Venire.” (Sf. Iustin Popovici).
Acelaşi sfânt adaugă: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.”
Fie ca această Săptămână a Patimilor să ne facă trăitori ai clipelor când Hristos se jertfeşte, este pironit şi chiar acceptă să fie omorât. Astfel este omorât păcatul şi dobândim şansa unei noi vieţi, cu Hristos Cel Înviat, care ne zice: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25).
Să fim vrednici şi cu aleasă bucurie să rostim: „Hristos a Înviat!”
Preot Octavian Moşin
