Dacă soția sau mama este o persoană caldă, calmă, blândă, echilibrată și conciliantă, întreaga familie va fi în armonie, și cu toții – părinți și copii – vor depăși cu ușurință chiar și cele mai mari lipsuri, necazuri și privațiuni, căci dragostea și bunătatea mamei este cea care îi unește și îi ocrotește. Dacă, dimpotrivă, soția și mama este o persoană frământată, tulburată, nereușind să se înțeleagă nici măcar pe ea și cu sine însăși, dacă nu va ști și nu va avea discernământul și calitatea de a aduce liniștea și de a sădi pacea în momentele de tensiune, bucuria și speranța în clipele de încercare, familia întreagă se va afla într-o luptă cu ea însăși, cu fiecare dintre membrii ei și cu ceilalți. O astfel de familie este mult mai vulnerabilă, soții par a nu fi niciodată împliniți și, din acest motiv, devin frustrați, iar copiii, privați de afecțiunea maternă, dezvoltă numeroase temeri și rețineri, defecte și infirmități sufletești.
Magistrale sunt, în acest sens, îndemnul și observația făcute de Sfântul Ioan: „Să statornicim în casă pace adâncă, ca și femeia să poată să se întoarcă la bărbatul ei, dar și bărbatul ei să-și găsească la ea, ca într-un port, scăparea de grijile și tulburările din afară. La ea să afle bărbatul întreaga mângâiere. Că spre ajutor i-a fost dată femeia, pentru ca bărbatul, îndestulându-se cu mângâierile ei, să poată ține piept atacurilor ce vin asupra lui. Dacă femeia este cuminte și blândă, aduce mângâiere bărbatului ei nu numai prin traiul lor împreună, ci-i este de folos și în celelalte treburi, îi ușurează munca și nu-l lasă să simtă greutățile ce se nasc în fiecare zi fie în casă, fie afară de casă; femeia, ca un corăbier încercat, prin înțelepciunea ei, potolește furtuna din sufletul bărbatului, iar prin priceperea ei îi ușurează mult viața. Pe niște oameni așa uniți nimic din viața aceasta nu-i poate întrista, nici nu le poate strica bucuria. Când este înțelegere între femeie și bărbat, când este între ei pace și legătura dragostei, toate le merg din plin. Nu pot cădea pradă uneltirilor, pentru că sunt întăriți de un zid mare și puternic, adică de înțelegerea lor cea după Dumnezeu. Înțelegerea aceasta îi face mai tari decât diamantul, înțelegerea aceasta îi face mai puternici ca fierul, înțelegerea aceasta îi ajută mai mult ca bogăția, înțelegerea aceasta îi ridică la cea mai înaltă strălucire; înțelegerea aceasta le pricinuiește cu îmbelșugare mare și bunăvoința cea de la Dumnezeu. Să nu socotim, deci, vă rog, ceva mai de preț ca înțelegerea aceasta: să facem totul, să ne străduim cât putem, ca să fie liniște și pace în casele noastre.”
Oricât de mult s-ar iubi cei doi soți și cu cât s-ar apropia relația dintre cei doi de ideal, simt nevoia înveșnicirii iubirii lor, dorința de a o transmite și mai departe, ca, de altfel, întregul exemplu al vieții și dragostei lor, copiilor. De fapt, prin intermediul acestora, ei se află într-un dialog profund, mai înalt decât cel stabilit prin cuvânt, cu generația căreia îi aparțin și cu lumea și generațiile ce vor urma, pentru că, prin intermediul copiilor, ei propun lumii idealul lor de viață și caută să o influențeze și să o schimbe, prin intermediul acestora, iar aceasta pentru veșnicie. Copiii sunt datoria și semnul respectului și al responsabilității părinților față de Dumnezeu, de Neam și față de lume și, în același timp, moștenirea cea mai înaltă față de aceștia.
Din Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană, între ideal și criză, Editura Doxologia, Iași, 2012; p. 181-183
