Noi, cei de azi, nu mai plângem

2226

Lamentabila stare lăuntrică în care se află mulţi dintre noi provine din înstrăinarea faţă de plâns. Noi, cei de azi, nu mai plângem. De aceea, de câte ori suntem împovăraţi de neajunsuri şi suferinţe, de câte ori nervii ni se încordează la maximum sau aşezarea lăuntrică ni se tulbură peste măsură, să nu-i învinovăţim pe alții, ci să încercăm să ne cercetăm pe noi înşine - imputându-ne cele ce am greşit - şi să încercăm să plângem. Dumnezeu, care vede sforţările noastre, ne va trimite harul Său binefăcător, iar lacrimile ne vor deveni un mod de viaţă, curăţindu-ne inima de patimi.

Pocăinţa, tânguirea, zdrobirea inimii şi lacrimile se împletesc cu focul ce se zămisleşte în sufletul care-şi plânge păcatele. Pocăinţa este ajutată de acest foc aprins în inima noastră de Duhul Sfânt. Hristos Domnul spunea: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12,49). Pe măsură ce Iisus se apropie de inima noastră, ea se aprinde din cauza patimilor care sălăşluiesc în ea, aşa cum vom arăta în cele ce urmează. Acesta este focul despre care vorbeau cei doi ucenici aflaţi în drum spre Emaus, atunci când „Iisus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei”, iar ei se întrebau: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,15; 32)

Focul care mistuie patimile inimii este perceput ca o lumină. Când a avut această experienţă a venirii Domnului în inima sa, Sfântul Apostol Pavel ne-a împărtăşit-o şi nouă, încredinţându-ne că El „va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor” (I Corinteni 4, 5), în timp ce Sfântul Apostol Petru ne îndemna să luăm aminte la cuvintele Domnului adresate inimii, ca unei făclii „ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi luceafărul va răsări în inimile voastre” (II Petru 1,19).

Inima simte jarul dumnezeiesc mai întâi ca pe un foc care mistuie patimile şi toată fărădelegea, iar apoi, după ce acestea au fost prefăcute în pulbere şi cenuşă, ca pe o lumină care luminează tot lăuntrul său.

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 215-216


Articole Asemănătoare
3392

Trupurile fără capete …

Odată, un preot a avut o vedenie în timp ce slujea Sf. Liturghie. Biserica era plină de credincioși. Vede o mulțime de trupuri fără capete, iar în alt loc câteva capete fără trupuri. Neînțelegând el această vedenie, apare un înger al Domnului care îi tâlcuiește înțelesul ei. Astfel, îngerul îi spune că acei oameni pe […]

Articole postate de același autor
4184

Nu poți să te rogi fără să iubești

Trăim înconjurați de bârfe și vorbe fără sens. Suntem geloși și invidioși unii față de celalți. Suntem orgolioși. Foarte ușor ne pierdem cumpătul…. Vreți să vă rugați? Nu poți să te rogi fără să iubești. Vă doriți pacea sufletească? Duhul Sfânt nu va veni în inima voastră dacă nu o veți curăți de patimi. Dumnezeu […]