Odată, mergând la părintele cu unele necazuri, l-am întrebat şi despre fiica mea cea mică, I.
– Părinte, ce să mă fac cu ea? E cea mai mică, dar nu mă ascultă deloc, nu-i aşa cum aş fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Mă rog eu şi zi şi noapte lui Dumnezeu să o înţelepţească pe ea măcar un pic şi să o întoarcă pe calea cea dreaptă, dar totul e degeaba. La biserică merge doar dacă încep să plâng. Iar pe lângă toate astea, s-a mai înscris şi la un cerc de artişti amatori şi vor să joace o piesă de teatru care se numeşte „Discuţia Evei cu Dumnezeu”. Eu, când am ascultat repetiţia lor şi am auzit ce discuţie e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am îmbolnăvit de mâhnire şi nu mai am nici o speranţă s-o salvez. Doar diavolului îi slujesc ei acolo. Mai bine aş înmormânta-o de vie decât să o văd hulindu-L pe Dumnezeu.
Aşa mi-am vărsat eu amarul înaintea stareţului şi lacrimile mi-au curmat vocea.
Părintele Lavrentie a ascultat cu multă atenţie cuvintele mele aplecând capul şi privind tot timpul în pământ. Apoi a ridicat capul, mi-a zâmbit şi mi-a spus cu blândeţe:
– Nu mai plânge aşa amarnic, femeie. Fiica ta „cea rea” va deveni cea mai smerită şi mai ascultătoare dintre toţi cei trei copii ai tăi. Ea se va ruga pentru tot neamul vostru şi pentru toţi drept-credincioşii creştini. Se va întoarce pe calea cea dreaptă, se va întoarce la Domnul şi va intra în monahism. Va avea grijă de tine şi te va înmormânta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugăciunile ei se vor ruga şi alţii pentru tine. Iar ceea ce au întreprins (sceneta) se va destrăma şi nu se va duce până la capăt. Roagă-te şi tu şi mă voi ruga şi eu.
M-a binecuvântat făcându-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am întors acasă cu sufletul liniştit şi cu nădejde pentru viitor.
Şi într-adevăr, la scurtă vreme, lucrurile au început să-şi schimbe mersul şi s-au îndreptat, datorită sfintelor rugăciuni ale părintelui Lavrentie. Fiica mea, I., s-a îmbolnăvit şi a fost internată la spital. A stat la izolare o perioadă de timp, şi numai ce începuse să se vindece că s-a îmbolnăvit de tifos, încât era să-şi dea sufletul şi noi am crezut că va muri. Dar încetul cu încetul a început să se însănătoşească, iar când s-a întors acasă, eu nu am mai recunoscut-o, căci era de nerecunoscut. Nu atât că era schimbată trupeşte, ci mai ales în comportarea ei. Bătrâneţile mele s-au luminat văzând cum fata mea a început să umble la biserică, să se roage acasă, să citească cărţi duhovniceşti şi să ducă cu totul alt mod de viaţă. Nu ştiu cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu că, pentru rugăciunile părintelui Lavrentie, S-a milostivit de noi…
Extras din Danion Vasile, Despre înfruntarea bolii. Ed. Sophia, 2004
