Cu acceptul domnului academician Valeriu Pasat, continuăm publicarea unor materiale documentare unice legate de istoria Bisericii Ortodoxe din Moldova din perioada 1940-1991. Textele fac parte din lucrarea „Biserica Ortodoxă și puterea sovietică în RSS Moldovenească (1940-1991)”, apărută la editura „Cartier” din Chișinău, în anul 2018.
Continuare din: „Sub semnul restricției corespunzătoare…”: oscilațiile antibisericești ale autorităților și nesupunerea moldovenească (anii 1948-1953)
Capitolul 6. „Renașterea religioasă” în stil moldovenesc (anii 1953-1957)
Politica și credința
Cercetătorii ruși definesc mijlocul anilor ’50 ca timpul „consolidării pozițiilor Patriarhiei” (denumirea capitolului corespunzător din cartea lui M.V. Șkarovski), „renașterea religioasă rusă” 1. sau ca „perioada de stabilizare a relațiilor cu biserica” și „înviorarea vieții religioase” 2. (T.A. Ciumacenko). Am putea oare să extindem și asupra Moldovei termenul de „renaștere religioasă”, doar înlăturând cuvântul „rusă”? Renașterea presupune o criză, o lâncezire, o letargie care au precedat-o. Elementele crizei bisericii, după cum am arătat în capitolul precedent, au existat și în Moldova. În niciun caz lâncezirea și letargia vieții religioase. A existat o împotrivire tenace a clericilor și credincioșilor la practicile restrictive ale autorităților. Dar trebuie să luăm în considerație, bineînțeles, dualismul care s-a constituit în cursul istoriei în Moldova. Pe partea cea mai mică a teritoriului ei – fosta RASS Moldovenească (în componența RSS Ucrainene) – procesul de distrugere a vieții religioase în anii antebelici ajunsese deja destul de departe. Acolo, după aprecierea consultantului juridic al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, V.I. Pokrovski, „clădirile bisericești au fost naționalizate și asupra bisericii se extinde legislația comună, în vigoare în RSFSR privind cultele religioase”. Cât privește teritoriul fostei Basarabii, acolo „în conformitate cu de- cretele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 15 august 1940… clădirile bisericești nu au fost naționalizate” 3. Existau și alte diferențe dintre malul stâng și cel drept ale Nistrului. De exemplu, normele de impozitare a mănăstirilor de pe malul stâng erau cu mult mai mari decât cele de pe malul drept.
În Basarabia antebelică (spre deosebire de Uniunea Sovietică) tradiția ortodoxă a existat vreme îndelungată fără restricții și represiuni, iar persecutările credincioșilor vechi calendariști erau de o cu totul altă natură, ele doar consolidau credința și ațâțau elanul religios. Să amintim, bunăoară, de epopeea persecutării arhiepiscopului Venedict și a credincioșilor vechi calendariști de pe vremea românilor. Consecințele atacurilor antireligioase ale comuniștilor de după alipirea Basarabiei la URSS și constituirea RSS Moldovenești au fost depășite destul de repede de episcopii și clericii români care au revenit după începutul războiului. În anul 1944 pe pământul moldovenesc s-au păstrat peste douăzeci de mănăstiri ortodoxe și circa o mie de biserici. O parte din lăcașuri erau considerate inactive, dar nu au fost închise la modul formal, într-o formă sau alta aceste lăcașuri erau folosite de credincioșii moldoveni pentru oficierea slujbelor și a ritualurilor religioase.
În ciuda tuturor încercărilor, amplificate de ruină, secetă, foamete, colectivizare, represiuni, ortodocșii au reușit totuși să păstreze rânduiala tradițională a vieții religioase. În anul 1960 la o consfătuire de la Moscova noul împuternicit al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, A.I. Oleinic, afirma că în decursul întregii perioade postbelice „preoții au trăit absolut nestingherit” 4.
Desigur că viața lor nu putea fi numită chiar „nestingherită”. Altceva este că situația în această republică ce se evidenția prin religiozitatea mare a populației a fost întotdeauna specifică. Și acest „specific” al Moldovei ne impune o atitudine extrem de atentă față de concluziile generale ale istoriografiei ruse privind situația bisericii în URSS-ul postbelic, întrucât ele sunt adesea axate pe statistica generală și operează cu exemple care se referă în primul rând la RSFSR.
Atunci când, în anii 1950-1951, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, P.N. Romenski, a încercat să se plaseze în siajul indicațiilor conducerii supreme și din rațiuni de conjunctură a început să afirme neîntemeiat, fără a cita ni- ciun fel de date, că în republică se profilează „creșterea tot mai mare a declinului religiozității și îndepărtarea de biserică”5, conducerea Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse l-a pus imediat la punct. Chiar și această conducere, care a raportat în 1951 la CC al PC(b) din toată Uniunea „diminuarea interesului față de biserică și reducerea influenței ei asupra credincioșilor” 6, înțelegea că în cazul Moldovei Romenski prezenta dorința drept realitate. În rapoartele împuternicitului, în dreptul paragrafelor în care el relata despre re- ducerea religiozității, funcționarii Consiliului pentru treburile Bise- ricii Ortodoxe Ruse puneau semne de întrebare sceptice. Mai mult decât atât, îl avertizau pe P. Romenski să înceteze în sfârșit să scrie despre „creșterea tot mai mare a declinului religiozității în rândul populației locale” 7. De fapt, Romenski însuși nu s-a îndoit niciodată de faptul că „în pofida măsurilor luate, influența preoțimii asupra credincioșilor mai este încă una considerabilă” 8.
Indicarea de către împuternicit a simptomelor reducerii entuziasmului religios care au afectat Moldova în anii 1951-1952 nu dădea niciun temei pentru întocmirea rapoartelor antireligioase victorioase. Episcopul cârmuitor, clericii și activul bisericesc al Moldovei au întâmpinat primele semne ale declinului vieții religioase prin consolidare și căutarea unor căi noi de atragere a credincioșilor în lăcașuri 9. Toate aceste fenomene și procese, nu întotdeauna remar- cabile la prima vedere nici chiar pentru funcționarii „ministerului bisericesc” – Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse –, deosebeau situația comunităților ortodoxe din Moldova de cea a comunităților care existau în regiunile „vechi” ale URSS și se aflau sub presiunea ateismului deja mai bine de 30 de ani. Strict vorbind, comunitatea ortodoxă moldovenească nu avea nevoie să „renască” după moartea lui Stalin, ea se afla într-o formă destul de bună pentru a se folosi neîntârziat de avantajele noii situații politice.
Moartea lui Stalin a plasat pattern-ele tradiționale de comportament ale credincioșilor ortodocși într-un context politic nou. Toți cercetătorii menționează că până în noiembrie 1954 politica bisericească a statului sovietic se evidenția mai întâi prin incertitudine, iar apoi prin tentativele de înăsprire. Hotărârea CC al PCUS din 7 iulie 1954 „Cu privire la neajunsurile mari în propaganda ateist- științifică și măsurile de îmbunătățire a ei”, care era, în fond, o amplă declarație antireligioasă, a pus, de fapt, la îndoială linia anterioară de comportament a puterii sovietice în raport cu biserica, deși aceasta era deja destul de severă în comparație cu cea din anii 1944-1945. Iar atunci când peste două săptămâni după adoptarea acestei hotărâri, la 24 iulie 1954, în ziarul „Pravda” a apărut articolul „Să desfășurăm mai pe larg propaganda ateist-științifică”, preoțimea rusă s-a speriat, „la conducătorii bisericii a apărut o anumită circumspecție, neîncrederea în sinceritatea relațiilor care s-au stabilit între biserică și stat, iar la unii dintre ei chiar și stări de spirit panicarde și teama de represiuni: «Degrabă ne vor aresta»” 10.
Și clericii moldoveni aveau mai mult decât suficiente temeiuri pentru astfel de temeri. Cu toții țineau minte timpul, când pentru ori- ce declarație nesocotită, critică sau prea îndrăzneață făcută în cercul credincioșilor preotul se putea alege cu zece sau chiar douăzeci și cinci de ani de lagăr – mai simplu spus, pentru „convorbiri”, sau, ferească Dumnezeu, pentru amintirile imprudente despre trecutul românesc. A fost cât se poate de caracteristic, chiar simbolic, cazul preotului de 56 de ani Pavel Vasilievici Dogot, arestat cu două săptămâni înainte de moartea lui Stalin și condamnat de expeditiva justiție stalinistă la pedeapsă peste o lună și jumătate după acest eveniment. Din perspec- tiva zilei de azi acuzațiile aduse acestui cleric sună ridicol – el nu era judecat pentru acțiuni, ci pentru gânduri spuse cu glas tare, uneori între patru ochi. Însă pe atunci și acestea erau destul de periculoase.
Inculpatului Dogot i se incrimina agitația antisovietică pe care el o desfășura „fiind predispus ostil față de puterea sovietică, folosind prejudecățile religioase în anturajul său”. Acuzarea afirma că preotul „în decursul anului 1952 în numeroasele convorbiri cu martorul Gâtlan expunea scorneli calomnioase despre realitatea sovietică, orânduirea colhoznică și politica fiscală a URSS, lăuda viața poporului în vechea Românie burgheză”. În vara anului 1952 în locuința sa, într-o convorbire privată el a „calomniat” iarăși, în aceiași termeni, „politica fiscală din URSS și orânduirea colhoznică, totodată lăuda viața din România burgheză”. Iar în toamna anului 1952, din nou în locuința sa și din nou într-o convorbire privată, Dogot „a expus scorneli calomnioase despre condițiile serviciului militar în Armata Sovietică”. Iar pe lângă acestea inculpatul păstra în ograda bisericii din satul Răzeni niște „monumente românești cu inscripții antisovietice, în onoarea cărora făcea slujbe”. Probabil că era vorba de monumentele soldaților români căzuți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
La proces inculpatul a recunoscut că păstra în ograda bisericii niște „monumente cu inscripții antisovietice”. Însă nega categoric „desfășurarea agitației antisovietice cu folosirea prejudecăților religioase ale maselor”. Cu toate acestea, Colegiul Judiciar pentru dosare penale al Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești l-a condamnat pe Pavel Dogot la detenție în lagăre de muncă corecțională pe un termen de 25 (douăzeci și cinci!) de ani cu suspendarea din drepturi electorale pe 5 (cinci) ani – „fără confiscarea averii din lipsa acesteia”. La 16 octombrie 1953 P.V. Dogot a atacat această sentință la Judecătoria Supremă a URSS. El a reclamat atât calificarea incorectă a acuzației aduse, cât și lipsa de probe. Martorii, scria preotul, „au depus mărturii în parte în favoarea mea, o altă parte au fost prinși cu mărturii false, reglând conturile personale cu mine”. Dogot in- sista asupra caracterului ilegal al sentinței chiar și din punctul de vedere al necruțătoarei legislații sovietice 11. Nu știm dacă Dogot a obținut anularea legală a sentinței prin judecată. Mai degrabă nu.
Slavă Domnului că a fost eliberat în cadrul reabilitării extrajudiciare (administrative) 12.
Până în Moldova au ajuns doar ecourile îndepărtatei canonade antireligioase care i-a speriat pe ierarhii și clericii ruși în vara anului 1954. CC al PC al Moldovei a discutat, desigur, hotărârea „cu privire la neajunsurile mari”. În comitetele orășenești și raionale de partid s-au desfășurat consfătuirile ritualice 13. Dar autoritățile locale, atât cele de partid, cât și cele sovietice, nu au reușit să întreprindă ceva concret: inerția, timpul de vară… Iar peste patru luni au sosit noile indicații de la centru care schimbau totul din rădăcină. La 10 noiembrie 1954 CC al PCUS a adoptat hotărârea „Cu privire la greșelile din desfășurarea propagandei ateist-științifice în rândul populației” 14. Istoricii ruși consideră această decizie drept „retragerea” lui Hrușciov și a adepților săi de la acel curs în privința bisericii pe care îl impunea o parte a vârfurilor partidului încă de la sfârșitul anilor ’40. În realitate, după cum ni se pare, însuși Hrușciov era un adept al liniei dure de comportament în raport cu biserica. Mai mult decât atât, după cum aveau să arate evenimentele ulterioare, pentru el ofensiva asupra bisericii și religiei era un component obligatoriu al politicii „de revenire la leninismul adevărat”. N.S. Hrușciov a făcut un pas în urmă pentru un timp în raport cu propriile sale declarații dure din iulie, considerând, probabil, că încă nu venise timpul pentru un nou „asalt și presiune”, că revenirea la „adevăratul ateism leninist” e o chestie de viitor.
La rândul său, Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, punând, după cum obișnuia, înrăutățirea relațiilor cu biserica după hotărârea din iulie a CC al PCUS pe seama confuziilor și abuzurilor locale, le-a dat împuterniciților săi indicația absolut clară de a păstra statu-quoul din ultimii ani de viață ai lui Stalin: „toate acțiunile prac- tice ale împuternicitului trebuie să fie orientate spre a nu deteriora relațiile care s-au stabilit între biserică și stat” 15; „nu există necesi- tatea de a introduce niciun fel de schimbări în legislația existentă în direcția restricțiilor sau în direcția extinderii drepturilor bisericii” 16. Politica relativ tolerantă față de biserică a coincis cu climatul fa- vorabil al „dezghețului” hrușciovist și s-a soldat cu înviorarea vieții religioase la mijlocul anilor 1950. Comunitatea ortodoxă moldove- nească era mai pregătită ca oricare alta de un „start rapid”, de aceea a perceput adecvat și precis semnalul autorităților. În hotărârea din 10 noiembrie 1954, publicată în ziarul „Pravda”, era declarat pe față punctul de vedere al forurilor superioare de partid, toți puteau să ia cunoștință de aceasta, să găsească reperele care până atunci puteau fi doar presupuse sau intuite. Rezoluția spunea fără echivoc despre inacceptabilitatea lezării sentimentelor credincioșilor și condamna atât cazurile de ingerință administrativă a autorităților locale în activitatea asociațiilor religioase, cât și atitudinea brutală față de preoțime, totodată impunea o atitudine înțelegătoare, binevoitoare față de credincioși. În ambianța de început de „dezgheț” oamenii voiau să creadă în sinceritatea declarațiilor de acest fel. Nu întâmplător anume la această hotărâre a CC al PCUS, deopotrivă cu Constituția, au început să facă trimitere credincioșii moldoveni în demersurile lor privind deschiderea bisericilor 17. Și autoritățile de nivel inferior au descifrat în mod corespunzător semnalul venit de sus. Potrivit apre- cierii șefului Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei, Medvedev, „organele locale, după hotărârea CC al PCUS din noiembrie 1954, au încetat oarecum să ia măsuri de luptă contra acțiunilor vădit ilegale ale bisericoșilor de tot felul, chipurile pentru evitarea «acuzației» de acțiuni administrative în raport cu biserica” 18. Era evident că comuniștii din teritoriu nu pricepeau încă ce este deja permis și ce nu. Unii, „atei militanți”, erau dezorientați, alții se bucurau în adâncul sufletului de noua „toleranță față de credință” a șefilor care, după cum se părea, erau gata să lase în pace credința strămoșilor.
Arhiereul cârmuitor al eparhiei Chișinăului și Moldovei, Nectarie, a calificat drept „admirabilă” hotărârea CC al PCUS din 10 noiembrie 1954. „Acum nu vor mai fi manifestări ale acelor batjocuri de preoțime care au avut loc, îndeosebi după ce în ultimul timp au început să publice în ziare… articole contra credincioșilor și a preoțimii. Este corect ca propaganda ateistă să fie făcută în mod științific și cultural” 19. Preotul Bisericii Sfânta Treime din orașul Chișinău, Malai, a precizat că „rezoluția este oportună și bună și… acum propaganda va fi făcută mai mult pe bază științifică și nu vor mai fi admise persiflările preoțimii și sentimentelor religioase ale credincioșilor care acum totuși se mai manifestă pe alocuri”. Ce-i drept, preotul Malai (sau cel care a compus în locul lui această declarație) și-a însoțit, paradoxal, aceste gânduri optimiste cu un comentariu straniu pentru o față bisericească: „Este clar că religia va dispărea cu timpul și este corect că inutilitatea ei trebuie demonstrată pe cale științifică” 20.
Funcționarii de partid de toate rangurile își dădeau seama perfect că demonstrarea „pe cale științifică” a „inutilității” unuia dintre elementele fundamentale ale viziunii umane asupra lumii era pentru ei o sarcină care le depășea puterile. Li se cerea acum o muncă meticuloasă, zi de zi – fără insulte, intimidări și atitudine huliganică față de credincioși. Trebuia nici mai mult, nici mai puțin să facă, prin metode exclusiv pașnice, ca profund religiosul popor moldovenesc să renunțe la credința în Dumnezeu. Complexitatea momentului a fost sesizată de învățătorul ateu de la școala din Vărzărești, Portnoi: „Mă tem că acum ne va veni greu să facem propagandă ateistă științifică, deoarece până acum noi nu ne temeam să criticăm în cuvântările noastre predicile preoților. Iar acum ce-i de făcut?” 21.
Conducerea de partid moldovenească a răspuns la hotărârea din 10 noiembrie 1954, prin setul obișnuitelor acțiuni „magice”: a raportat despre adunări și seminare, a depistat greșeli, a explicat, a mobilizat presa, a intensificat controlul, a întocmit planuri de acțiuni. Însă în timp ce anterior munca ateistă era fie un total bluff „pentru raport”, fie blasfemie huliganică, acum, când situația devenise incertă, descurajantă, veriga inferioară de partid a început, pur și simplu, s-o boicoteze. Aprobau lista lectorilor, dar nimeni nu ținea prelegeri 22. Iar atunci când le ținea cineva, o făcea în doi peri. La stația Basarabeasca, comitetul de partid a înregistrat, pur și simplu, prelegerile lectorilor-ateiști pe bandă de magnetofon și de fiecare dată când muncitorii se adunau la ședința de planificare, pornea înregistrările cu prelegeri pe teme ateist-științifice 23. Lectorii ateiști, fiind nevoiți să comunice „pe viu” cu auditoriul, se simțeau extrem de nesigur. În raionul Cimișlia, un conferențiar, după ce a citit conștiincios de pe hârtie prelegerea pe tema „A existat oare Hristos?”, la întrebarea: „Au existat oare Adam și Eva?” a răspuns fâstâcit că trebuie să consulte comitetul raional de partid 24. Firește că credincioșii nu puteau avea o atitudine serioasă față de aceste aberații.
După emiterea noii comenzi sociale de intensificare a propagandei ateiste științifice Societatea de răspândire a cunoștințelor politice și științifice pur și simplu s-a zăpăcit. Unii lectori extrem de zeloși, dintre cei care erau gata să țină prelegeri pe orice temă (doar să le fie plătit onorariul cuvenit) au răspuns la cerințele CC al PCUS cu aiureli ab- solut agramate. Conținutul acestor prelegeri îi îngrozea chiar și pe cei mai dârji și neclintiți funcționari ai aparatului de partid. Unul dintre lectorii universali de acest soi, candidat în științe, lector-conferențiar la Institutul Pedagogic din Tiraspol, în prelegerea sa „Știința și religia despre originea omului” a declarat că „omul în lumea animală face parte dintre animalele rumegătoare” și a confirmat această teză cu „existența în organismul omului a apendicelui cecal ca rămășiță dăunătoare a trecutului”. În continuare el afirma că omul face parte dintre „animalele imparicopitate – caii” 25. Iar unul din cei mai buni, după aprecierea societății republicane a lectorilor ateiști, învățător la școala medie „le reproșa cu îndârjire credincioșilor respectarea datinilor”, permițându-și „să fie brutal și irascibil cu ei” 26. Dintre problemele cu care se confruntau comuniștii era deosebit de stringentă lipsa numărului suficient de lectori calificați din rândul moldovenilor.
Dar apatia și ignoranța propagandei antireligioase nici nu-i preocupa pe comuniștii locali. Ce-i drept, uneori în locul lămuririlor și cultivării credincioșilor pe care le cereau forurile partinice supreme, unii „atei militanți” – care, din fericire, nu erau prea mulți în republică – își transformau neacceptarea preoțimii în gesturi huliganice fățișe. Despre cum anume arătau aceste gesturi am putea deduce din comportamentul scandalos al unui director de fabrică de vin și al unui președinte de colhoz la mănăstirea Suruceni. La 10 iulie 1955, la ora 6 seara, ei, împreună cu cinci persoane neidentificate, au venit beți la mănăstire. La beție, au început să alerge după călugări amenințându-i cu cuțitul, iar pe starețul mănăstirii au încercat să-l înjunghie chiar în biserică în timpul slujbei. Unui călugăr bătrân au vrut să-i taie barba. Din fericire călugării au reușit să le ia cuțitul. Toată scena aceasta sălbatică era acompaniată de strigăte: „De ce călugării continuă să trăiască în mănăstire și nu se împrăștie de acolo?”. Cel mai huligănos și mai zurbagiu era președintele de colhoz. Slujba din biserică a fost oprită, deoarece cei care se rugau s-au împrăștiat în fuga mare. Dar și după aceasta zurbagiii beți continuau să alerge prin curtea mănăstirii, înjurau obscen și strigau: „Dați-mi măcar un călugăr, să-l tai!” 27.
Ca de obicei, propaganda ateistă era făcută de preferință în rândul celor care oricum nu credeau în Dumnezeu. În ceea ce-i privește pe credincioși, ei își trăiau propria viață, o viață cu mult mai interesantă decât prelegerile ateiste. Din când în când, comuniștii se confruntau cu veștile răspândite prin republică despre minunile care stimulau ardoarea religioasă a creștinilor ortodocși și adunau mulțimi de oameni. Ar fi fost deja penibil în noile timpuri relativ liberale ca mulțimea să fie pur și simplu împrăștiată amenințându-i pe credincioși. De voie, de nevoie, autoritățile se străduiau să-i convingă. Dar comuniștii încercau să recurgă la argumente raționale când venea vorba de credința în Dumnezeu, adică utilizau un alt limbaj decât cel înțeles de credincioși, se ocupau de verificările lipsite de sens ale faptelor de „înscenare de către clerici a «minunilor» și de luarea «măsurilor necesare» pentru «lichidarea» lor, cum s-a întâmplat, de exemplu, în iulie 1954 în satul Țaul, raionul Târnova” 28.
În condițiile dezghețului au înflorit unele forme de manifestare a entuziasmului religios pentru care comuniștii nu persecutau în mod special pe nimeni, dar nici nu le autorizau. Este vorba, între altele, despre un fenomen specific moldovenesc precum e instalarea și restaurarea crucilor la intersecțiile drumurilor, în sate, lângă fântâni. Pentru prima dată o explozie a activismului de acest gen s-a înregistrat încă în anul 1951, când moldovenii, care abia își veniseră în fire după greutățile postbelice, au purces la restabilirea simbolurilor religioase dragi inimii lor 29. Ulterior restaurarea crucilor vechi și instalarea celor noi în Moldova a devenit o temă permanentă a rapoartelor împuternicitului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. În anul 1953 niște activiști se ocupau nestingherit de „restaurarea crucilor instalate anterior, le puneau în bună ordine și le decorau, făceau rugăciuni pe ascuns noaptea acasă la credincioși, atrăgând oamenii la ele”. În satul Bulboaca ei au restaurat noaptea 4 cruci și în satul Roșcani o cruce. „Datorită îngăduinței și nepăsării din partea organizațiilor raionale, se indigna Romenski, acești aventurieri au fugit nepedepsiți, nu se știe unde” 30. Iar în anul 1954 Romenski a informat că „preoții și împreună cu ei sectanții-inochentiști s-au apucat din nou activ (italicele noastre – V.P.) de instalarea crucilor noi lângă drumuri și fântâni, atât în satele, cât și în orașele republicii, precum și de restaurarea crucilor vechi, instalate anterior, care timp de mulți ani înainte de aceasta au stat părăsite și nu au fost reparate” 31. Această practică a continuat și în anii următori. Autoritățile locale se străduiau, până în 1958, să nu se implice în acest proces.
Clericii și credincioșii moldoveni au fost foarte sensibili la semnalele de liberalizare și de relativă „slăbire a șuruburilor” care parveneau de la autoritățile laice. Un semn caracteristic și important al „dezghețului bisericesc” în RSS Moldovenească, la fel ca și în toată țara, era întoarcerea acasă și restabilirea în drepturi a persoanelor ilegal reprimate. În rândul lor erau și preoți care fuseseră privați de libertate pentru agitație și propagandă antisovietică. Ei nu doar se întorceau acasă, ci erau destul de repede repartizați de episcopul Nectarie în parohii 32. Reprezentanții autorităților nu-i puneau niciun fel de piedici acestui proces benefic. În spiritul noilor timpuri liberale împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxei Ruse nu-i refuza eparhiei înregistrarea clericilor întorși din locurile de detenție. Este semnificativ faptul că în rapoartele lui P. Romenski despre hirotonisirea sau înregistrarea preoților reveniți din lagăre nu a fost utilizată niciodată formularea „reabilitat”. Împuternicitul scria mai întâi: „după ispășirea pedepsei”. Abia în jumătatea a doua a anului 1956 apare o formulare nouă care doar făcea aluzie la reabilitare: conform Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al URSS „eliberat de pedeapsa cu închisoarea, cu anularea condamnării” 33. Unul dintre primii clerici eliberați după moartea lui Stalin a fost Ivan Constantinovici Sochirca, absolvent al unui Seminar Teologic românesc (1933) și al Facultății de Teologie a Universității din Cernăuți. El a fost condamnat la 8 ani pentru agitație antisovietică în martie 1945, a ieșit „după ispășirea termenului de pedeapsă” în martie 1953. A început să slujească practic imediat în calitate de preot la biserica din satul Șestaci, raionul Drochia 34.
În decursul anilor 1954-1955 din penitenciare s-au întors 21 de preoți 35. Comportamentul celor mai mulți dintre ei se remarca printr-o închidere în sine accentuată și o loialitate demonstrativă. În același timp Romenski se plângea pe „unele persoane” care „se comportă sfidător și extrem de dubios” 36. Astfel, preotul Fiodor Filipovici Iurco, după ce s-a întors din detenție, „s-a prezentat cu de la sine putere în satul Tocuz, raionul Căinari, unde a fost mai înainte preot al bisericii parohiale, și, stabilind relații cu unii clerici, încerca să-și organizeze o întâmpinare solemnă în masă de către credincioși cu pâine și sare și cu bătaia clopotelor”. Această încercare a lui, informa cu mândrie Romenski, „a fost zădărnicită la timp și o astfel de întâmpinare nu a avut loc”. La fel de obraznic, după cum considera împu- ternicitul, s-a comportat și arhimandritul Misail (Macarie) Chirița. După revenirea din penitenciar, el a rostit în fața credincioșilor în biserica din satul Pitușca, raionul Călărași, o predică, în care a vorbit despre privațiunile și persecuțiile pe care le-a suportat în lagăr 37. Romenski s-a grăbit să informeze despre preoții dubioși organele Securității de Stat. Cum s-ar zice, oricât o fi dezghețul de dezgheț, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse se străduia să nu-și piardă vigilența stalinistă.
Zvonurile despre „slăbirea șuruburilor” în politica bisericească îi insuflau speranțe comunității ortodoxe și se răspândeau pe larg prin Moldova. Se schimba și comportamentul autorităților care au început să emane brusc niște firave impulsuri liberale. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova acum le explica răbdător funcționarilor locali că nu se cuvine să admită aplicarea „restricțiilor neprovocate de nimic față de preoțime” 38. În cazul dat era vorba de tentativele șefilor locali de a decide când să înceapă și când să se termine slujbele, când se poate de slujit și când nu, și în general să stabilească orarele slujbelor, precum și despre practica de preluare ilegală a cheilor de la încăperile bisericești etc. Un simptom al edulcorării simbolice a politicii bisericești în Moldova era și faptul că P. Romenski, care ținea cu fermitate frontul și în toate cazurile fără excepție refuza eliberarea permisiunilor pentru deschiderea sau construirea bisericilor, avea acum o atitudine mai degrabă favorabilă și față de alte rugăminți ale comunităților bisericești – privind construirea gheretelor (care erau uneori folosite pentru slujbe), sfințirea fântânilor, instalarea gardurilor din jurul bisericilor, cumpărarea caselor pentru preoți.
Din inițiativa împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, la soluționarea litigiilor legate de impozitarea excesivă a clericilor, organele financiare luau de cele mai multe ori partea preoților nedreptățiți, încercând să acționeze „echitabil”. Iar impozitele percepute de la mănăstiri au fost reduse în mod centralizat – „în conformitate cu noua lege a guvernului cu privire la impozitul agricol din anul 1953”. Clericii au început să se apere tot mai îndârjit de impozitul pe venit cu care erau taxați. Rezistența lor nu se manifesta doar în diminuarea deliberată în acte a veniturilor, ci și prin torentul tot mai mare al cererilor întemeiate juridic de recalculare a impozitului adresate autorităților.
În plângerea sa adresată Consiliului de Miniștri al URSS preotul Z.I. Mordvinov a decis să se expună în numele întregii preoțimi. El considera incorect ca clericii să fie echivalați cu meșteșugarii în chestiunile fiscale, totodată demonstra că preoții trebuie impozitați la fel ca și funcționarii sovietici: „Funcționarii întreprinderilor și instituțiilor, care figurează în schema de personal, sunt taxați cu un cu totul alt impozit pe venit, acești funcționari servesc masele. Și eu figurez în schema de personal a comunității religioase și servesc masele… prin urmare munca mea nu poate fi atribuită nicidecum la categoria muncii nesalarizate”. Mordvinov a inventat chiar și termenul de „funcționari bisericești”, prin analogie cu funcționarii sovietici. Totodată, a acuzat organele financiare de impozitarea arbitrară a clericilor – „fără a-i încadra în vreo scară, zonă sau rată (de impozitare), stabilită de guvern”, ci cum le venea în cap angajaților organelor financiare. În revendicările sale preotul era consecvent și insistent. El s-a adresat de două ori ministrului Finanțelor al URSS, dar de fiecare dată i s-a dat un răspuns evaziv 39. Mordvinov își argumenta poziția în așa fel de parcă în URSS nu exista niciun fel de separare a bisericii de stat. Probabil că se baza pe experiența românească.
În condițiile dezghețului devenea tot mai sesizabilă atitudinea un pic mai binevoitoare a unei părți considerabile a funcționarilor locali față de inițiativele credincioșilor. Autoritățile locale, după cum se plângea Romenski, treceau cu vederea faptul că, de exemplu, consolidarea credincioșilor în jurul colectării de semnături pentru deschiderea și înregistrarea bisericilor sau al alegerilor delegaților petiționari la Moscova se producea în afara ogrăzii bisericești – prin umblatul din casă în casă sau prin organizarea reuniunilor în masă ale credincioșilor. Ca rezultat, au apărut cereri care nu erau semna- te de un grup restrâns de activiști bisericești, ci aproape că de toți locuitorii satului, uneori chiar și de reprezentanții autorităților locale. Doar în decursul primăverii – începutul verii anului 1954 P. Romenski a înregistrat 8 cereri colective de acest fel. Numărul semnatarilor varia între 100 și 600 de persoane. Împuternicitul era pre- ocupat mai ales de faptul că toate acestea se întâmplau sub nasul autorităților, dar „nimeni din organele raionale de partid și sovietice nu le-a acordat nicio atenție, neatribuindu-i, după cum se vede, importanța politică cuvenită intensificării activității clerului”40.
În rândul comuniștilor și comsomoliștilor, reprezentanților activului sovietic și colhoznic era cât se poate de răspândit indiferentismul religios, care „dezactiva” complet orice propagandă antireligioasă. În noiembrie 1954 P. Romenski menționa, de exemplu, cazuri când „Sovietul Sătesc, organizația de partid a colhozului, din care fac parte 21 de comuniști, și organizația comsomolistă, din care fac parte 25 de comsomoliști, se interesează puțin de o astfel de chestiune ca starea religiozității în rândul populației, considerând-o chestiune privată. Nu studiază și nu urmăresc activitatea dăunătoare a bisericoșilor în sat. Nu-i acordă atenția cuvenită activizării lor care a crescut în ultimul timp”41. În plus, împuternicitul făcea trimitere la confesiunile secretarului organizației de partid a colhozului, căruia, după toate probabilitățile, nu prea îi păsa de toată vânzoleala aceasta antireligioasă.
Un semn al timpurilor noi a devenit obligațiunea autorităților de partid republicane să informeze CC al PCUS despre luarea măsurilor în privința cazurilor de imixtiune administrativă în treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Acțiunile de acest gen erau considerate abateri de la disciplina de partid și aveau drept consecință sancțiuni pe linie de partid. Astfel, la 21 iulie 1955, CC al PC al Moldovei a informat CC al PCUS că în privința cazurilor de imixtiune adminis- trativă și de comportament netacticos al unor lucrători ai verigii de jos a aparatului sovietic și colhoznic din RSS Moldovenească față de treburile Bisericii Ortodoxe Ruse au fost luate următoarele măsuri:
„Organizația de partid de bază din satul Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga, a discutat în cadrul adunării generale comportamentul incorect al președintelui Sovietului Sătesc, membrului PCUS, t. Vasâlcan 42 și i-a aplicat un avertisment sever. În aceeași chestiune t. Vasâlcan a fost avertizat și de către comitetul raional de partid.
Comitetul executiv raional Cărpineni a discutat la 27 iunie în cadrul ședinței comitetului executiv chestiunea abordării administrative de către secretarul Sovietului Sătesc Lăpușna, t. Morari, a slujitorilor bisericii și i-a aplicat o mustrare aspră. Tov. Morari i s-a explicat că faptele lui contravin politicii partidului comunist și a statului sovietic în raport cu religia și organizațiile religioase 43.
Adjunctul președintelui colhozului din satul Doroțcaia, t. Dicusar, a fost chemat la comitetul raional de partid Grigoriopol, unde i s-a explicat că dispoziția lui privind demontarea clădirii distruse a bisericii este incorectă. Tov. Dicusar a fost avertizat cu privire la inadmisibilitatea acțiunilor de acest fel. Demontarea clădirii bisericii nu a fost efectuată 44.
Comitetul raional de partid Slobozia l-a avertizat pe președintele Sovietului Sătesc Caragaș, t. Ceban, că el 45 a acționat incorect, inter- zicând la 24 aprilie să se facă panahide la mormintele răposaților. Tov. Ceban a declarat că își condamnă comportamentul incorect și că în viitor nu va admite astfel de cazuri” 46.
Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse întreprindea și alte măsuri de temperare a activismului antireligios neautorizat al ateilor de la putere. El explica, de exemplu, că preoțimea înregistrată putea oficia ritualurile religioase la domiciliul credincioșilor la invitația lor nu doar în parohiile lor, ci și în alte localități din afara acestora. Și nu trebuie de pus piedici acestei activități, cum se întâmpla uneori odinioară.
Restabilirea statu-quoului în politica bisericească, temperarea conștientă a practicilor antibisericești ale autorităților locale era însoțită de modificarea aprecierilor vechi, prea optimiste pentru regimul comunist, ale religiozității populației republicii. Faptul că viața religioasă s-a înviorat la mijlocul anilor 1950 a fost recunoscut. Iar înviorarea aceasta căpăta cele mai diverse forme și era, după cum s-a exprimat cam savant adjunctul președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, S.K. Belâșev, „eterogenă” 47. Și în rapoartele lui P. Romenski despre starea religiozității în republică și-au făcut apariția nuanțe noi. Vechea concluzie a împuternicitului despre diminuarea necontenită a religiozității era însoțită de informații întristătoare care o contraziceau: „Frecventarea bisericilor de către credincioși, atât în orașele, cât și în satele republicii rămâne ca și mai înainte destul de considerabilă”. Ea se atesta mai ales de sărbătorile mari și în zilele de hram – de Paști, de Rusalii, de Ispas, în Postul Mare, când „în multe biserici sătești și orășenești, inclusiv în or. Chișinău, erau mulți enoriași de diferite vârste. În comparație, probabil, nu mai puțini ca în anul trecut (1953 – V.P.)”48. Împuternicitul a preferat să treacă în general sub tăcere manifesta- rea vreunor semne de diminuare a religiozității ritualice (botezuri, nunți, înmormântări). Probabil pentru că acestea, pur și simplu, lipseau cu desăvârșire!
Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a supus unei critici drastice raportul ambiguu al împuternicitului său. Probabil că șefii i-au amintit lui Romenski de rapoartele lui triumfale de odinioară: „Este prezentată slab chestiunea proceselor ce se produc în viața bisericească, în raport nu se spune nimic despre cum concret se mani- festă diminuarea interesului populației față de biserică ce constrânge preoțimea să-și intensifice activitatea” 49. Și împuternicitul vedea foarte bine lipsa semnelor de diminuare a religiozității în Moldova. De aceea, contrazicându-se, el menționa cu amărăciune la începutul anului 1955: „Se observă aproape pretutindeni, atât în sate, cât și în orașe, că frecventarea bisericilor de către credincioși în prezent nu numai că nu se reduce, ci dimpotrivă, în unele locuri chiar sporește” 50. Creștea concomitent și frecventarea de către credincioși a tuturor mănăstirilor, fără excepție. A fost marcată deosebit de solemn în anul 1954 sărbătoarea Rusaliilor, tot ea ziua de hram a mănăstirii de bărbați din Chițcani. În biserică erau cel puțin trei mii de credincioși. Ba chiar „credincioșii nu veneau doar din satele din apropierea mănăstirii, ci, de asemenea, și din alte raioane îndepărtate ale Moldovei și chiar și din regiunea Odesa și din fosta regiune Ismail” 51.
De la sfârșitul anului 1954 Romenski înregistra permanent noi și noi semne ale sporirii religiozității populației. Renăștea cultura ortodoxă ritualică în mase. Pe orbita ei erau atrase persoane noi sau reveneau oameni care se părea că deveniseră deja necredincioși. Este caracteristic un episod care s-a produs în februarie 1954. În cursul unei conversații cu P. Romenski episcopul Nectarie i-a împărtășit
acestuia planurile sale. În legătură cu „cazurile frecvente de botez al cetățenilor adulți (sublinierea mea – V.P.) în bisericile din or. Chișinău, el a decis să nu facă de acum înainte botezul lor în toate bisericile orășenești, ci într-un singur loc anumit, echipându-l, după cum a spus el, cu toate cele necesare pentru săvârșirea completă a botezului adevărat al persoanelor adulte, și nu așa cum îl săvârșesc acum preoții bisericilor orășenești, limitându-se doar la simpla stropire cu apă a celor pe care îi botează. Episcopul încerca să stabilească acest loc pentru săvârșirea botezurilor celor adulți la catedrala din Chișinău”. Împuternicitul informa cu mândrie Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse: „L-am convins, într-o formă tacticoasă, pe episcopul Nectarie să renunțe la aceste intenții extrem de dăunătoare, dându-i de înțeles că nu se poate de făcut așa ceva” 52. Dar în loc de laude a primit imediat de la Consiliu o admonestare: „Consiliul consideră recomandarea dată de Dumneavoastră episcopului Nectarie în privința botezului adulților drept o imixtiune inoportună în aspectul canonic al activități bisericii.
Consiliului nu-i este clar care sunt cauzele care au generat imixtiunea Dvs. în intenția episcopului Nectarie de a săvârși ritualul de botez al adulților într-o singură biserică din or. Chișinău și în moda- litatea săvârșirii acestui ritual.
Consiliul recomandă pe viitor să aveți o atitudine mai chibzuită față de recomandările date de Dvs. episcopului și să vă consultați în prealabil cu Consiliul” 53.
Religiozitatea cotidiană
În anul 1956 viața religioasă a populației republicii a căpătat o anvergură cu adevărat general națională. Iar descrierile acestei vieți în rapoartele lui Romenski încep să semene cu imaginile de odinioară ale traiului cotidian basarabean tradițional. „Se observă, raporta Romenski, că aproape pretutindeni frecventarea bisericilor de către credincioși în prezent nu numai că nu se reduce, ci dimpotrivă, într-un șir de biserici chiar a început să crească. O denotă astfel de date ca prezența în biserici a unui număr mare de persoane care se roagă la slujbe în zilele de duminică și de sărbătoare, îndeosebi de sărbătorile mari, când bisericile sunt arhipline, precum și oficierea de către credincioși a diferitelor ritualuri religioase (botezul copiilor, cununia, înmormântarea răposaților cu preoți, sfințirea caselor etc.), care au un caracter de masă, mai ales în sate” 54.
Mănăstirile au prins la puteri și renășteau în calitate de centre pentru ceremonii religioase. În zilele marilor sărbători religioase, de hram, de hramurile mănăstirilor, bisericile de la mănăstiri erau arhipline. La 20 septembrie 1954, în timpul sărbătoririi hramului Nașterii Maicii Domnului în biserica mănăstirii de femei din Răciula s-a adunat toată populația Răciulei și a satelor din preajmă. Sărbătorirea s-a transformat într-un adevărat iarmaroc la care colhoznicii vindeau vin și alte produse agricole de-ale lor, „făceau comerț cu diferite mărfuri mărunte și cu un număr mare de icoane, cruciulițe, tămâie, lumânări” 55. În ziua hramului Adormirii Maicii Domnului, la 8 august 1956, la mănăstirea de femei din Tabăra, în centrul sa- tului Tabăra a fost organizat un iarmaroc și o mare serbare popu- lară cu orchestră. La serbare au participat câteva mii de persoane, majoritatea tineret. Colhozurile din satele Cobâlca, Onești și altele „au adus la acest iarmaroc de hram diferite produse agricole (vin, fructe, legume și altele), pe care le comercializau activ. Niște indivizi necunoscuți, speculanți, comercializau acolo icoane, cruciulițe și alte atribute religioase” 56.
În general, moldovenii marchează sărbătorile religioase cu amploare și plăcere. Secretarul CC al PC al Moldovei E.S. Postovoi chiar a numit aceste festivități „un cataclism permanent” al republicii. În relatarea sa raționamentele de comunist devotat despre dauna sărbătorilor religioase s-au contopit cu nostalgia după trecut: „Doar nu este secret, tovarăși, că la noi în zilele sărbătorilor religioase mulți activiști colhoznici – șefi de echipă, brigadieri, șefi de ferme, deputați ai sovietelor sătești, comuniști, comsomoliști și chiar conducători ai organizațiilor de partid și comsomoliste – se îmbracă în cele mai bune costume. Satele în aceste zile sunt împodobite, în toate se simte solemnitatea, ceea ce, trebuie spus, nu se face întotdeauna în deplină măsură în zilele sărbătorilor revoluționare. De sărbătorile religioase se dă vin și bani. Colhozurile pun la dispoziție automobile, cai pentru plecarea la biserică, pentru săvârșirea ritualurilor religioase” 57.
Moldova de la mijlocul anilor 1950 era una dintre cele mai evlavioase republici ale Uniunii Sovietice. Înviorarea comună pentru toată URSS a vieții bisericești a atins în această republică mică, dar dens populată, apogeul. Apogeul sentimentelor religioase și al religiozității ritualice s-a manifestat la oameni de toate vârstele. Același P. Romenski menționa că „datinile religioase, precum e botezul copiilor, cununia, înmormântarea și altele, sunt, de regulă, oficiate pretutindeni de către credincioși, aceasta se observă mai ales în sate”. La 7 ianuarie 1956, în ajunul Crăciunului, în multe sate, iar uneori și în orașe, copiii de vârstă școlară și tineretul au umblat pe la case cu colindul și îl slăveau pe Hristos. În catedrala de la Chișinău, duminică, la 25 martie 1956, au fost la împărtășanie atât de mulți credincioși de toate vârstele, inclusiv tineret, copii, încât cuminecarea a fost săvârșită concomitent de patru preoți „fără întrerupere peste trei ore în șir” 58.
De sărbătorile bisericești mari, în spiritul tradițiilor vechi, nu se cuvenea să se muncească. De aceea se înregistrau absenteismul în masă de la lucrările din colhoz, ceea ce contravenea, în principiu, legislației sovietice de muncă. În calitate de exemplu P. Romenski pomenea satele Tabăra, Cobâlca, Onești, Țigănești din raionul Strășeni și Vatici din raionul Orhei, unde în timpul sărbătoririi hramului mănăstirii de femei din Tabăra de Adormirea Maicii Domnului, la 8 august 1956, „nimeni din colhoznici nu a muncit, ci toți erau la hram”. În aceeași zi, în timpul sărbătoririi hramului la mănăstirea de bărbați de la Căpriana nu au muncit colhoznicii din Căpriana, Strășeni, Scoreni, Pănășești și alte sate din raionul Strășeni. Din convorbirea cu președintele colhozului din satul Căpriana, F.M. Radul, Romenski a descoperit că colhoznicii „au sărbătorit și nu au muncit în câmp tocmai trei zile în șir”. În satul Broșteni, raionul Râbnița, de sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, la 14 octombrie 1956, „în pofida faptului că în acest sat nu este nicio biserică încă din anul 1935, colhoznicii, după vechea tradiție religioasă stabilită la ei, două zile la rând, 14 și 15 octombrie, nu au ieșit la lucrările din câmp, ci au sărbătorit cu toții pe la casele lor”. Mai mult decât atât, dintr-o convorbire cu președintele colhozului din localitate și cu secretarul organizației de partid s-a aflat că „femeile colhoznice deja cu vreo două săptămâni înainte de sărbătoarea hramului ieșeau neregulat la muncă în câmp, deoarece se pregăteau intens acasă de sărbătoare” 59.
Unul dintre semnele indirecte ale avântului culturii ritualice tradiționale a moldovenilor era creșterea stabilă a veniturilor bisericești în primii ani de dezgheț. În realitate, între veniturile bisericești și religiozitatea populației nu exista o corelație certă la care într-un timp făcea mereu trimitere Romenski, urmând logica simplistă: veniturile s-au redus, deci viața bisericească a „slăbit”. Problema ca atare a veniturilor bisericești în Moldova înainte de anul 1953 pare ex- trem de încurcată și vagă. Începând cu anul 1950 Romenski informa sistematic în rapoartele sale despre reducerea veniturilor bisericilor. Însă potrivit datelor administrației eparhiei Chișinăului tabloul ară- ta cu totul altfel. De exemplu, a fost înregistrată o creștere considerabilă a veniturilor bisericești în anul 1949 „datorită evidenței mai precise” 60 efectuate de episcopul cârmuitor. În anul 1950 veniturile globale s-au redus într-adevăr deoarece „călugării care deserveau parohiile au fost rechemați în mănăstirile lor și parohiile în care se aflau nu au avut mult timp parohi, iar, prin urmare, nici venit” 61. La sfârșitul anului 1951 și în 1952 anul Romenski îi scria Consiliului despre „reducerea considerabilă a veniturilor” bisericilor. Însă nu comunica date precise, făcând trimitere, ce-i drept, la „o reducere mare a frecventării bisericilor și oficierii ritualurilor” 62. Însă datele indirecte nu sunt întru totul în concordanță cu afirmația categorică a lui Romenski. De exemplu, valoarea medie a impozitului cu care era taxat un cleric (preot sau dascăl) era: în 1951 – 13 128 ruble; în 1952 – 13 813 ruble, în 1953 – 13 327 ruble 63, adică rămânea cam la același nivel. Nu există suficiente temeiuri pentru a vorbi despre „reducerea considerabilă a veniturilor” în 1951-1952. Iar anul 1953, din punct de vedere al veniturilor bisericești, nu s-a remarcat prin nimic deosebit – nici pozitiv, nici negativ. În schimb la mijlocul anilor 1950 creșterea veniturilor bisericești globale era grăitoare și evidentă: în 1954 – 12 562 264 ruble; în 1955 – 13 521 332 ruble; în 1956 – 16 378 195 ruble; în 1957 – 18 693 056 ruble; iar doar în prima jumătate a anului 1958 – 11 243 861 ruble. În aceiași ani aproape s-a dublat confecționarea lumânărilor bisericești de către fabrica eparhială de lumânări și vânzarea lor de către biserici enoriașilor 64.
Creșterea veniturilor bisericești și vânzarea lumânărilor, după cum își dădeau seama perfect și funcționarii Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, și împuternicitul lui în Moldova, erau, conform formulării în limbajul birocratic de lemn, „unul dintre indicatorii caracteristici ai gradului ca atare de frecventare a bisericilor de către enoriași și ai oficierii de către credincioși a diferitelor datini religioase”. Totodată, în anul 1958 autoritățile au recunoscut un fapt neplăcut pentru ele – au făcut pentru prima dată legătura între creșterea veniturilor bisericești nu numai cu frecventarea mare a bisericilor de către credincioși și de săvârșirea de către ei a ritualurilor religioase, ci și cu îmbunătățirea generală a bunăstării materiale a populației – „odată cu majorarea salariilor muncitorilor și funcționarilor, a remunerării pentru ziua de muncă a colhoznicilor, cresc de asemenea din partea lor și ofrandele bănești aduse la biserică” 65. Din punctul de vedere comunist situația arăta paradoxal de neplăcut: partidul și guvernul au grijă de creșterea bunăstării materiale a oamenilor sovietici, iar credincioșii nu se astâmpără și își împart imediat veniturile cu biserica. Pe comuniști și, proba- bil, nu doar pe ei, îi irita îndeosebi creșterea bunăstării personale a preoțimii, care, ca și toată populația republicii, a dat de gustul vieții confortabile. După cum se menționa în nota informativă a Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei „Unele fapte de îngăduință față de clerici și sectanți din partea organelor sovieti- ce și economice” din 23 ianuarie 1959, „doar în ultimul timp în or. Chișinău fețele bisericești au construit și achiziționat pe diferite căi peste 24 de vile, fiecare în valoare de 100 de mii de ruble și mai mult. Mulți preoți duc o viață luxoasă, au autoturisme, motociclete, cheltuie mijloace enorme pe banchete, cadouri etc.” 66.
La hotarul anilor 1953-1954 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, Romenski, și-a in- format șefii despre tendințele și procesele relativ noi, constatând că: „preoțimea, călugării și clericii continuă să-și intensifice activizarea, orientată spre menținerea și consolidarea religiozității, influenței preoțimii și clericilor asupra credincioșilor 67. Astfel el a recunoscut în mod indirect că „activizarea” se derula și înainte de anul 1953. Moartea lui Stalin și diminuarea presiunii antireligioase doar au amplificat, dar nu au regenerat aceste procese. Cât privește semnele grăitoare și evidente ale „intensificării activizării”, acestea se reduceau în marea lor majoritate la fapte care într-o măsură sau alta avuseseră loc deja în trecut.
Să încercăm a descrie acest fenomen cultural, prin sistematizarea semnelor și trăsăturilor principale ale acestei mult trâmbițate „activizări”. Trebuie menționat că împuternicitul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, P. Romenski, a tratat mult timp unilateral acest fenomen – exclusiv ca pe un răspuns al bisericii la practicile antireligioase ale autorităților și la unele semne ale reducerii situaționale a religiozității în perioada anilor 1940-1950. Circumstanțele vieții bisericești de la mijlocul anilor 1950 au pus sub semnul întrebării primitivul raționament logic: religiozitatea se reduce, activizarea bisericii crește. Acum se amplificau și manifestările exterioare ale religiozității, după cum am arătat mai sus, și activizarea bisericii. În august 1954, P. Romenski, care nu s-a ocupat niciodată în mod special de studierea religiozității populației Moldovei (de fapt, o astfel de monitorizare nici nu făcea parte din obligațiile lui directe), i-a raportat conducerii de la Moscova: „Ca rezultat al observațiilor mele și a studierii activității bisericilor, mănăstirilor, preoțimii și clericilor, efectuate de mine pe calea deplasărilor regulate în raioane și sate și nemijlocit în mănăstiri și parohii bisericești, precum și din discuțiile cu lucrătorii de conducere ai organelor de partid și sovietice raionale și sătești, și, în afară de aceasta, din diferitele informații și materiale care mi-au parvenit, am stabilit că preoțimea, călugării și clericii, în 1954, și-au intensificat și mai mult activitatea (sublinierea mea – V.P.), orientată spre menținerea și consolidarea religiei în rândul populației atât în satele, cât și în orașele republicii” 68.
Ca răspuns la această afirmație P. Romenski a primit, spre surprinderea lui, o obiecție din partea șefilor. Pe ultima pagină a raportului împuternicitului a apărut o rezoluție cam nedeslușită, dar cu certitudine critică: „Nu este suficient de explicat creșterea activizării bisericești (a populației) doar prin acțiunile desfășurate de preoțime și clerici. Tov. Romenski trebuie să-și îndrepte atenția și să descopere motivele activizării preoțimii și atitudinea credincioșilor față de nu- mitul I.I. Ivanov 69” 70. Instrumentarul metodologic, aflat la dispoziția lui Romenski, dar și a șefilor lui moscoviți, era vădit insuficient pentru explicarea unor fenomene culturale atât de complexe. Pentru aceasta era necesară ieșirea în afara cadrului versiunii sovietice a doctrinei comuniste cu atitudinea ei față de religie ca o „rămășiță a trecutului”. Sau cel puțin să fie conștientizat un fapt evident: chiar și în perioadele cele mai dificile pentru biserică, când are loc o distanțare mai mult sau mai puțin pronunțată de viața religioasă activă a unor pături și grupuri ale populației, când sporesc manifestările indiferentismului religios (cu păstrarea religiozității cotidiene stabile și a atașamentului în masă față de cultura ritualică ortodoxă), această diminuare a religiozității este întotdeauna compensată de coeziunea grupurilor active de credincioși, unite în jurul clericilor și activului bisericesc. Iar eliberarea minimă a spațiului vieții religioase de restricțiile și piedicile administrative generează un fel de efect cumulativ, și provoacă imediat extinderea sferei de influență bisericească.
„Caracterul particular al vieții bisericești din Moldova de la mijlocul anilor 1950 nu era determinat doar și nu atât de activizarea preoțimii, cât de comportamentul credincioșilor moldoveni. Într-o serie de cazuri, chiar fără a manifesta o opoziție fățișă regimului sovietic, asigurând autoritățile de loialitate și făcând trimitere la Constituția URSS, ei se prezentau ca o forță de sine stătătoare, care nu se supunea uneori nici indicațiilor episcopului și era în stare să acționeze contrar acestora. Iar atunci când presiunea autorităților sporea, credincioșii moldoveni dovedeau și capacitatea de a opune rezistență deschisă. De exemplu, în iunie 1953 Sovietul Sătesc din satul Sperieți, raionul Cotovschi, a încercat să demonteze biserica neconstruită până la capăt, conservată încă din anul 1910, pentru a folosi materialele la construcția școlii. Credincioșii s-au unit în jurul activului bisericesc și al preotului și s-au pronunțat categoric contra. Și nu s-au limitat doar la colectarea semnăturilor. Împotrivirea a luat o formă deschisă. Ca rezultat, „în legătură cu faptul nedorit creat în rândul populației” a trebuit să fie sistată oficial demontarea clădirii. Iar la 4 iulie 1956, când, la indicația directă a președintelui comitetului executiv raional și cu știrea primului secretar al comitetului raional al PC al Moldovei, în satul Palanca au sosit lucrătorii de răspundere ai partidului la demolarea bisericii și deja au adus un tractor puternic, „lumea s-a adunat și nu a permis demolarea bisericii, așa că tovarășii indicați mai sus au fost nevoiți să înceteze munca ce le-a fost încredințată și să se întoarcă la Olănești” 71.
Activitatea religioasă „de sine stătătoare” a comunității ortodoxe moldovenești se concentra în jurul utilizării așa-ziselor „biserici inactive, nefuncționale”. Statutul de „biserică inactivă” avea, mai ales în Moldova, un sens juridic incert. „Inactivitatea” avea, de obicei, legătură cu lipsa preotului sau cu starea tehnică a clădirii bisericii. Majori- tatea „bisericilor inactive” din Moldova au căpătat acest statut în anii 1944-1945, când multe comunități au rămas fără preoții, care au fugit la sfârșitul războiului în România. În octombrie 1946 din 950 de biserici moldovenești înregistrate 601 erau active și 349 inactive 72. Această statistică nu este exactă, cifrele erau în permanență precizate și modificate, dar proporția dintre numărul bisericilor active și cel al bisericilor inactive era aproximativ aceeași până la sfârșitul anilor 1950. Cu începere din anul 1950 împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse a încetat să mai ofere informații amănunțite despre numărul bisericilor inactive în rapoartele lui anuale și totuși colecta uneori informații despre aceste biserici și le prezenta din când în când la Consiliu. La sfârșitul anului 1957 în Moldova (deopotrivă cu cele 546 de lăcașuri active) erau 463 de biserici inactive 73. Inspectorul superior al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Alimov, scria în această privință că aceste biserici „până în pre- zent nu se ocupă cu nimic, episcopul nu desemnează preoți la ele, în același timp cheile de la clădirile acestor biserici se află la foștii slujitori ai bisericii (starosti și alte persoane din componența consiliilor bisericești)” 74, adică erau de facto controlate de comunitate.
Procesul de transferare a bisericilor în categoria celor inactive, de retragere a înregistrării oficiale și de reutilare pentru a servi drept cluburi, școli, depozite, magazii de cereale sau de demontare a lor pentru a utiliza materialele de construcție se desfășura de la sfârșitul anilor 1940 în toată țara. În ansamblu în URSS în iulie 1953 erau peste 3 mii de lăcașuri, „care și-au păstrat utilajul de cult și cheile care se aflau la activul bisericesc” 75 și peste 10% din aceste biserici erau situate pe teritoriul micii Moldove. La sfârșitul anului 1959 președintele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov, informa că din anul 1945 până în 1959 Consiliul a examinat 517 de demersuri ale organelor sovietice locale (în ansamblu în URSS) privind reutilarea clădirilor bisericești inactive în scopuri culturale și economice. În majoritatea covârșitoare a cazurilor Consiliul a acordat permisiunea pentru o astfel de reutilare (87 de demersuri fiind respinse) 76. O altă parte a clădirilor nu era revendicată de nimeni și acestea se distrugeau fiind erodate de timp.
Însă, după cum se vede din datele referitoare la Moldova, în republică „decizia pozitivă” (de a-i lua comunității bisericești lăcașul) era mai degrabă o abatere de la regulă. Obstacolul principal era împotrivirea activă a credincioșilor și lipsa temeiurilor juridice suficiente. Un timp naționalizarea clădirilor bisericești pe teritoriul fostei Basarabii nu a fost efectuată de teama complicațiilor politice, bunurile bisericești au fost lăsate în proprietatea comunităților. După război procesul naționalizării efective s-a transformat în practică în întocmirea acordurilor de chirie cu comunitățile bisericești, dar și acest proces decurgea extrem de lent. În timp ce P. Romenski și Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse înclinau să creadă că scoaterea din înregistrare și transferarea unei biserici în categoria celor inactive putea să însemne de fapt închiderea ei 77, credincioșii moldoveni erau de altă părere. Pentru ei calificativul „inactivă” însemna doar „care nu funcționa temporar” și se descurcau cum puteau: des- chideau biserica atunci când aveau nevoie, chemau preotul, fie unul legal, fie unul autoproclamat. Era suficient ca credincioșii moldoveni să suspecteze că autoritățile locale au pus ochiul pe clădirea bisericii pentru ca ei să înceapă imediat să ceară înregistrarea oficială. Nu este de mirare că funcționarii sovietici își puneau de obicei eșecurile la „aplicarea economică” a bisericilor nefuncționale pe seama împotrivirii credincioșilor.
Activul bisericesc moldovenesc recurgea la modalități legale (adresarea demersurilor de a înregistra biserici inactive autorităților civile și a rugăminților de a repartiza preoți administrației eparhiale), semilegale (invitarea preoților înregistrați în alte parohii să slujească în bisericile inactive) și ilegale („preoții autoproclamați”) de folosire în scopuri religioase a lăcașurilor inactive. Inspectorul superior al Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Alimov, în documentul deja citat de noi din noiembrie 1957, informa că „foștii bisericoși” (adică membrii consiliilor bisericești ale bisericilor inactive) păstrează la ei cheile de la clădiri. „Profitând de această situație, continua Alimov, acești bisericoși, fiind interesați de faptul ca aceste biserici să funcționeze, au început să le pună la dispoziție diferiților foști preoți caterisiți, călugări vagabonzi și altor impostori și escroci care îi înșelau pe credincioși dându-se în fața lor drept preoțime. Acești indivizi dubioși pătrund în bisericile inactive, oficiază slujbe în ele, umblă pe la casele credincioșilor și săvârșesc acolo ceremonii și ritualuri religioase”. Făcând trimitere la datele lui Romenski, Alimov afirma că în cel puțin 50 de biserici inactive slujbele sunt ținute de „indivizi vagabonzi” 78. În realitate, practic în fiecare biserică „inactivă”, dacă ea nu se năruia văzând cu ochii (iar uneori chiar și în acest caz), se făceau slujbe. Dar de cele mai multe ori credincioșii nu lăsau lăcașurile să se năruiască.
Credincioșii duceau insistent și sistematic lupta pentru deschiderea bisericilor, iar ea consta în primul rând în depunerea cererilor de restabilire a bisericii, de înregistrare a ei sau de excludere din lista celor „inactive”, mai rar – de construire a unui lăcaș nou. Însăși depunerea cererii de deschidere (înregistrare) a unui lăcaș inactiv era pentru credincioși o tentativă de a readuce biserica în sfera legală a vieții. Această activizare s-a transformat până la urmă la mijlocul anilor 1950 într-un fenomen social important. Este mare ispita de a face o legătură nemijlocită între amplificarea luptei clericilor și credincioșilor pentru deschiderea bisericilor, iar mai exact, pentru legalizarea așa- ziselor biserici neînregistrate sau inactive, și moartea lui Stalin și începutul dezghețului. Parțial, această legătură chiar a existat. Însă doar parțial. În realitate, evenimentele din Moldova nu au evoluat chiar rectiliniu. La începutul anului 1954 P. Romenski constata cu uimire că numărul demersurilor de acest gen ale credincioșilor a crescut în 1953 de trei ori față de 1952. Însă această „creștere bruscă” se explică exclusiv prin reducerea temporară a activizării în 1952. Căci dacă vom compara statistica din 1951 cu cea din 1953, nu vom detecta niciun fel de creștere bruscă (de trei ori!): 55 de cereri în 1951 contra 69 în 1953 79.
În procesul de examinare și verificare a cererilor privind deschiderea bisericilor depuse după anul 1953 au început să fie depistate tot mai des fapte neplăcute pentru regim. Printre aceste documente, semnate în marea lor majoritate de „unii bisericoși sau de un grup nesemnificativ de credincioși”, au început să apară tot mai des liste lungi de semnatari. Astfel, de exemplu, cererea de a deschide biserica în satul Cucuieții Vechi, raionul Râșcani, depusă la 14 iunie 1954, a fost semnată de 625 de credincioși. „Verificarea efectuată de mine, scria P. Romenski, a stabilit următoarele. La 25 mai 1954, la inițiativa fostului staroste al bisericii, Vicol Fiodor Mihailovici, în biserica in- activă din satul Cucuieții Vechi s-a desfășurat în mod ilegal adunarea credincioșilor la care au asistat peste 300 de persoane. La această adunare s-a decis să se militeze pentru deschiderea bisericii în sat. După adunare Vicol. F.M. și împreună cu el alți bisericoși activi au efectuat prin sat colectarea semnăturilor sub cerere în rândul credincioșilor. Președintele Sovietului Sătesc din localitate, t. Mugureanu Vasile Efimovici (fratele unuia dintre cei mai activi bisericoși care militează pentru deschiderea bisericii) știa despre această adunare și despre colectarea semnăturilor în rândul credincioșilor din sat, dar nu a întreprins nicio măsură din partea sa contra acestora” 80.
Situația era analogică (adunarea credincioșilor, urmată de mersul nestingherit din casă în casă, pasivitatea activului de partid și sovietic) cu colectarea semnăturilor sub cererile de deschidere a bisericilor în orășelul Romanovca, raionul Romanovca (103 semnături). În acest sat la adunare credincioșii au ales totodată și doi delegați petiționari care să plece la Moscova 81. În alte localități P. Romenski nu a reușit să înregistreze desfășurarea adunărilor organizate ale credincioșilor. Orice-ai zice, ele erau, totuși, după cum o spunea chiar el, „ilegale”. Dar pretutindeni numărul mare de semnături era precedat de mersul din casă în casă, organizat de activiștii bisericești, care se desfășura fățiș, în văzul autorităților locale. Așa a fost, de exemplu, și în satele Berlinți, raionul Lipcani (133 de semnături), Goleni, raionul Ocnița (416 semnături), Chirsova, raionul Comrat (120 de semnături), Cernița, raionul Vertiujeni (100 de semnături) 82.
Numărul cererilor credincioșilor și-a atins apogeul în anul 1956. În timp ce în 1953, după cum am spus deja, au fost depuse 69 de cereri de deschidere a bisericilor, în 1954 – 106, în 1955 – 151, în 1956 – 322, în 1957 – 288 (potrivit datelor de până la 20 decembrie) 83. Aceste cifre erau deja comparabile cu numărul total al bisericilor care figurau în acte ca inactive. Ce-i drept, apelând la această statistică, împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse sublinia:
„Toate cererile de deschidere a bisericilor, cu excepția a cel mult zece dintre ele, sunt repetate… Majoritatea acestor cereri sunt depuse neîntrerupt din an în an, ba chiar și de câteva ori pe an, de aceeași bisericoși sau grupuri de credincioși” 84. Sub unele cereri erau înșirate de acum semnăturile a sute, dacă nu chiar a mii de persoane.
Se schimba concomitent și statutul social al petiționarilor. P. Romenski, care la timpul său a făcut mare risipă de cerneală și hârtie, demonstrând că depunerea cererilor de acest fel este inițiată de oameni care au interese personale și mercantile în deschiderea biserici- lor, a recunoscut acum printre dinți: mulți petiționari și solicitanți nu acționează „urmărind doar interesele lor personale, mercantile, ci mai cu seamă cu scopul sporirii numărului bisericilor active și al generării avântului religios în rândul credincioșilor” 85. Tema entuziasmului religios dezinteresat a apărut în raportul lui Romenski după ce Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse i-a făcut o obiecție, indicându-i clar împuternicitului său că își permite să fie superficial: „Nu este suficient ca înmulțirea depunerii cererilor de deschidere a bisericilor să fie explicată doar prin existența persoanelor cu interese mercantile care sunt inițiatorii acestui proces, lucru la care Consiliul v-a îndreptat atenția în scrisoarea cu nr. 836s din 24 septembrie 1953” 86.
În ciuda „dezghețului”, toate adresările credincioșilor privind deschiderea bisericilor erau tratate cu refuzuri categorice. Motivele invocate erau deseori formale: nu se examinau pentru că erau anonime sau „aveau mai puțin de 20 de semnături ale credincioșilor sub ele”. Anume de aceea pe P. Romenski îl preocupau atât de mult cererile colective cu multe semnături: erau mai greu de respins sau de neglijat. În caz de refuz, împuternicitul îl argumenta de cele mai multe ori prin starea șubredă a clădirii sau prin faptul că în apropiere există biserici active. Însă poate fi oare considerat „din apropiere” un locaș care se află, de exemplu, la o distanță de 15 kilometri de sat? Întrebarea este, firește, pur retorică. Cu atât mai mult, că Romenski cunoștea de minune situația din Moldova: „În Moldova credincioșii s-au obișnuit să aibă câte o biserică în fiecare sat. În Moldova sunt 399 de biserici inactive. În anul 1944, odată cu eliberarea Moldovei de sub ocupanții germani, mulți preoți s-au refugiat în România”. De aceea după 1944 bisericile au devenit în majoritatea lor „inactive” doar din cauza lipsei temporare a preoțimii după război 87.
Uneori „practica refuzului” beneficia și de susținerea arhiereului cârmuitor. „Episcopul Nectarie, informau în anul 1956 membrul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, I.I. Ivanov, și inspectorul Consiliului A.D. Nedved, s-a pronunțat în cadrul unei conversații pentru deschiderea bisericilor doar pe direcția Chișinău- Dubăsari, unde pe parcursul a 18-20 km nu este nicio biserică, iar în celelalte raioanele el este, de asemenea, împotriva deschiderii bisericilor, deoarece lipsește preoțimea” 88.
În pofida refuzurilor permanente și a poziției pasive a episcopului credincioșii nu se resemnau. Pe an ce trecea, după cum am arătat mai sus, apăreau tot mai multe cereri și plângeri în general, și cele adresate organelor supreme ale puterii unionale și republicane în special. În demersurile lor pentru deschiderea bisericilor adresate CC al PCUS, Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Consiliului de Miniștri al URSS, Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești, Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, credincioșii care acumulaseră deja experiență și cunoștințe făceau trimitere la articolul 124 al Constituției URSS „Cu privire la libertatea conștiinței”, la hotărârea CC al PCUS din 10 noiembrie 1954 cu privire la greșelile comise în munca ateistă științifică, la comunicatul despre primirea Patriarhului Alexie de către Președintele Consiliului de Miniștri al URSS, N.A. Bulganin, la vizitele efectuate de delegațiile bisericești din străinătate și materialele despre ele publicate în presă.
La mijlocul anului 1956 a fost întocmită lista satelor din care parveneau cele mai insistente demersuri:
„1. Credincioșii din s. Sârcova, raionul Rezina, fac demersuri cu începere din anul 1948 până în prezent (cererile au câte 108 și 122 de semnături). Cheile de la biserică se află la credincioși. Clădirea bisericească este într-o stare bună, în 1955 credincioșii au efectuat reparația ei. Biserica nu este activă din anul 1944. Credincioșii o deschid periodic singuri, îi invită la ei pe preoții vagabonzi (caterisiți) și țin slujbe în ea. Consiliul pentru treburile bisericii, în scrisoarea nr. 911 din 5 aprilie 1956, i-a propus împuternicitului să-i propună această chestiune pentru examinare Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești.
- Din s. Rujnița, raionul Ocnița, parvin demersuri începând din anul 1948 (cererile au 52-54 de semnături). Doar în anul 1955 și în primele cinci luni ale anului 1956 au parvenit 10 cereri de a deschide biserica. Ea nu funcționează din anul 1944. Cheile de la biserică se află la credincioși. Credincioșii deschid periodic biserica, invită un preot vagabond și fac slujbe. Biserica se află într-o stare bună și credincioșii au reparat-o în anul 1955.
- Din Slobozia-Dușca, raionul Criuleni, situat pe șoseaua Chișinău Dubăsari, demersurile parvin cu începere din anul 1948. În anul 1955 și în primele cinci luni ale anului 1956 au parvenit 12 cereri. Biserica nu funcționează din anul 1944. Cheile de la biserică se află la credincioși. Credincioșii deschid periodic biserica, invită un preot vagabond și săvârșesc slujbe. Cea mai apropiată biserică activă se află la distanța de 15 km” 89.
Deopotrivă cu depunerea cererilor de a deschide bisericile, un semn important al „activizării bisericii” îl constituia reparațiile și amenajarea clădirilor bisericești și a teritoriului din preajma lor. P. Romenski menționa că în decursul verii și toamnei anului 1953 comunitățile au efectuat practic reparația tuturor bisericilor active, folosind pentru aceasta atât mijloacele bisericești, cât și donațiile benevole ale enoriașilor 90. Iar împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse știa foarte bine că imediat după război, în „majoritatea bisericilor” erau efectuate cu regularitate aceleași „reparații cuvenite pe mijloacele bisericești și pe mijloacele proprii ale credincioșilor” 91. Totodată, clădirile foarte deteriorate în anii războiului au fost repara- te capital. Episcopul, clerul și credincioșii găseau practic întotdeauna mijloace pentru reparații. Mai mult decât atât, uneori activiștii sovietici și colhoznici manifestau un viu interes în această privință.
Altceva este că în anii 1954-1957 comunitățile religioase au început să repare și să amenajeze „deosebit de meticulos” edificiile destinate rugăciunilor. Potrivit observațiilor personale ale lui Romenski din timpul deplasărilor în raioanele și orașele republicii, precum și potrivit informațiilor parvenite din teritoriu, acest proces se derula practic pretutindeni și căpăta o anvergură tot mai mare. Astfel, de exemplu, în timp ce în 1955 au fost reparate 101 biserici, în 1956 – 199 de biserici, în 1957 numărul bisericilor reparate a fost de 348. Multe biserici erau reparate și renovate anual, chiar și atunci, regreta Romenski, când „nu era deloc nevoie de aceasta” 92. În afara reparațiilor și amenajării, s-a răspândit practica de a construi pe lângă biserici gherete de paznic și garduri „acolo unde anterior acestea nu erau sau unde au fost distruse în timpul războiului” 93.
Toate lucrările de reparație și amenajare erau efectuate, după cum afirma împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, „nu atât din contul mijloacelor bisericești”, cât, în primul rând, din donațiile benevole anume în acest scop 94. P. Romenski era înclinat să exagereze dimensiunile acestor donații benevole pentru reparații. Căci expresia „nu atât din contul…” putea fi înțeleasă ca „mai mult de jumătate”. În realitate, în anul 1956, de exemplu, ponderea acestor donații a fost de 30% față de cheltuielile generale pentru reparații: 1,5 milioane din 5 milioane de ruble.
Atunci când vorbim despre reparațiile bisericilor active și înregistrate, trebuie să înțelegem că ele constituie doar o parte a tabloului general. În realitate credincioșii cheltuiau și mai mulți bani, iar nu- mărul reparațiilor, după toate probabilitățile, se deosebea de cifrele oficiale primite de autorități. De la mijlocul anilor 1950 capătă un caracter sistematic reparația bisericilor inactive: „în ciuda, prevederilor legale în vigoare, bisericoșii fac cu de la sine putere reparații în bisericile inactive, strângând pentru aceasta bani și materiale de construcție de la credincioși și antrenându-i pe aceștia în participarea la aceste lucrări”. Grupurile de inițiativă a reparației bisericilor inactive puteau să se adune ilegal noaptea, undeva în ograda bisericii. Desigur că nu redactau procese-verbale, dar se străduiau să execute întocmai hotărârile adoptate. Colectau mijloacele de unde puteau, de prin tot satul; nu le puteau primi de la eparhie pentru un locaș neînre- gistrat. În schimb este cunoscut un caz în care reparația unei biserici inactive, de fapt, construcția uneia noi, a fost efectuată din contul colhozului cu ajutorul unei combinații financiare ingenioase 95.
Menținerea în ordine a bisericilor inactive (iar unele dintre aceste lăcașuri arătau chiar mai bine decât cele active) genera în mod inevitabil creșterea cererii de clerici capabili să slujească în aceste lăcașuri. Preoților înregistrați această activitate le era interzisă de către arhiereul cârmuitor. În cazul în care acceptau, ei erau nevoiți să facă slujbele și să oficieze datinile pe ascuns de administrația eparhială. Nu toți voiau să riște. De aceea credincioșii erau gata să apeleze la ajutorul preoților neînregistrați, ba chiar și al celor autoproclamați, adică la cei care nu doar la momentul respectiv, dar nici în trecut nu au fost hirotonisiți de episcop. Erau deosebit de activi călugării vagabonzi, care au fost din diferite motive caterisiți și izgoniți din mănăstirile moldovenești. Iar numărul „ilegalilor și autoproclamaților vagabonzi”, după cum afirma cu indignare împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, nu se reducea, ci continua să tot crească 96. În anul 1957 P. Romenski era la curent în mod cert cu existența a 32 de ilegali, însă el considera că în realitate ei erau cu mult mai mulți 97. Dacă e să luăm în considerație faptul că un preot neînregistrat putea să slujească concomitent în două sau chiar în trei parohii, devine clar că cel puțin o treime din bisericile inactive erau folosite foarte intens de către credincioși.
Până la sfârșitul anilor 1950 în Moldova nimeni nu se atingea de ilegali și nici nu voia să aibă de-a face cu ei. Autoritățile locale manifestau o indiferență uluitoare, iar cele bisericești nu aveau pârghii reale pentru a schimba situația. Comitetele executive raionale, organele de miliție și sovietele sătești, se lamenta Romenski, nu între- prindeau niciun fel de măsuri eficiente de luptă, deși împuternicitul informa comitetele executive raionale despre fiecare caz de care avea cunoștință pentru ca acestea să ia măsuri. În prima jumătate a anilor 1950, autoritățile locale nu dispuneau de temeiuri suficiente și lega- le pentru a lua vreo măsură contra preoților neînregistrați. Și nici nu prea râvneau să o facă. „Anume aceasta le oferă tuturor acestor ilegali prilejul să-și desfășoare liberi și nepedepsiți munca lor dăunătoare în rândul populației” 98, constata cu mâhnire Romenski. În plus, orice încercare de a lua de la ei cheile de la clădire sau de a pune capăt prin alte metode folosirii unui lăcaș neînregistrat erau percepute de credincioși ca o lezare a drepturilor lor legitime și generau o împotrivire activă.
Este interesant că la combaterea invitării preoților neînregistrați (autoproclamați și ilegali) pentru oficierea ritualurilor și săvârșirea slujbelor au încercat să-și conjuge eforturile, dar fără succes, arhiereul cârmuitor și împuternicitul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Caracterul de masă și ubicuitatea fenomenului denotă fap- tul că, apelând la serviciile preoților ilegali, „ortodoxia populară” moldovenească nu protesta într-o formă specifică doar contra lezării drepturilor sale, ci și contra autorității oficiale bisericești care nu era în stare să apere aceste drepturi. Nu este deloc de mirare faptul că anume „ilegalii” și „autoproclamații”, liberi în acțiunile lor, neînregistrați de autorități și nehirotonisiți de episcop, își desfășurau activitatea acolo unde biserica oficială pur și simplu nu putea să acționeze fără a depăși cadrul legalității sovietice. Într-o serie de cazuri ei, împreună cu foștii activiști bisericești, de asemenea privați de statutul lor legitim din cauza „inactivității” bisericilor, dirijau din culise depunerea demersurilor credincioșilor privind înregistrarea oficială și deschiderea lăcașurilor. În condițiile Moldovei aceasta însemna, de regulă, un singur lucru – lupta pentru transformarea bisericilor „inactive” care activau ilegal în biserici care să activeze în mod oficial.
La mijlocul anilor 1950 năzuința bisericii și a credincioșilor de a îmbina valorile ortodoxe tradiționale cu modul de viață sovietic, de a înfrânge disonanțele cognitive iscate din această cauză era deosebit de vizibilă în zilele festivităților bisericești prilejuite de deschiderea bisericilor vechi după lungi reparații restauratoare. A fost marcată cu amploare, de exemplu, restaurarea Bisericii Sf. Constantin și Elena din Chișinău, din care după război rămăseseră doar pereții goi. Lucrările de reparație și restaurare, începute în anul 1948 prin donațiile benevole ale credincioșilor, s-au încheiat abia în 1955. După aceasta membrii comunității bisericești, cu contribuția și susținerea activă a arhiepiscopului Nectarie, „au efectuat sfințirea bisericii restaurate, făcând ca această festivitate bisericească să coincidă în mod special cu Ziua Constituției URSS, la 5 decembrie 1955. La festivitatea prilejuită de sfințirea bisericii și reluarea oficierii slujbelor în ea a asistat foarte multă lume care a umplut nu doar edificiul, ci și toată ograda bisericii. La ceremonia ca atare de sfințire a participat toată preoțimea bisericilor din Chișinău, precum și mulți preoți veniți la festivitate din sate și din alte orașe. În total au fost 23 de preoți în frunte cu arhiepiscopul Nectarie, care a rostit în fața credincioșilor o predică, pregătită special pentru această ocazie, în care le-a mulțumit enoriașilor pentru efectuarea reparației și restaurării bisericii, pentru «atitudinea plină de râvnă față de credința ortodoxă». În plus, Nectarie și-a structurat predica în așa fel încât ea era strâns asociată cu Ziua Constituției și semnificația acesteia de sărbătoare a întregului popor al oamenilor muncii din Uniunea Sovietică” 99.
Febra construcțiilor care i-a cuprins pe credincioși la mijlocul anilor 1950 nu-i bucura deloc pe comuniști, nici chiar atunci când fețele bisericești îmbinau „atitudinea plină de râvnă față de credința ortodoxă” cu Ziua Constituției. Autoritățile tratau orice festivitate bisericească cu multă lume ca pe un act de propagandă religioasă, care, în plus, le punea într-o situație vădit dezavantajoasă. Altfel nici nu putea fi, când, de exemplu, construcția unei biserici noi în satul Grinăuți pe donațiile și prin munca enoriașilor, începută fără permisiunea autorităților după o întâlnire secretă a credincioșilor în luna mai 1957, s-a încheiat în câteva săptămâni, iar casa de cultură a colhozului „se construiește deja de aproape cinci an și încă nu este încheiată” 100. După cum s-a aflat ulterior, la edificarea bisericii au participat și unii comuniști, și membri ai familiilor lor.
Această istorie a avut și o continuare neașteptată. În perioada când au început deja noile persecuții asupra Bisericii Ortodoxe Ruse (sfârșitul anului 1958) s-a descoperit că nimeni din autoritățile locale nu voia să-i pedepsească pe inițiatorii construcției ilegale de la Grinăuți, „în pofida probelor evidente de escrocherie, acțiunile ilegale din partea celor zece persoane ale activului bisericesc, precum: organizarea adunărilor secrete ale cetățenilor, colectările de mijloace bănești în rândul populației, instigarea și împotrivirea opusă reprezentanților puterii, încercările de răfuială cu ei, chemările provocatoare ale populației la biserică cu bătaia clopotelor etc., procurorul raional și șeful miliției refuzau cu îndărătnicie să pornească ancheta. S-a situat în expectativă și Comitetul Raional al PC al Moldovei 101. Văzând pasivitatea comitetului raional și a comitetului executiv raional, scriau în denunțul lor membrii grupului de lectori ai CC al PC al Moldovei N.M. Șilințev și C. Bronici, „bisericoșii au început să se comporte obraznic, provocator, au început să-i intimideze pe unii lucrători sovietici și activiști ai satului, amenințându-i cu răfuiala. Astfel, în timpul sigilării bisericii nou – construite (s-a întâmplat deja la 20 decembrie 1958) doi activiști bisericești au încercat să-l linșeze pe președintele Sovietului Sătesc” 102.
Clericii
La mijlocul anilor 1950 episcopul Nectarie a continuat consolidarea puterii bisericești începută mai devreme și punerea în bună rânduială a vieții religioase. Tendințele restructurării vieții bisericești ale lui Nectarie, arhiereilor, clericilor și activului bisericesc, menționate de Romenski încă la începutul anilor 1950 nu reprezentau o noutate absolută. Deși unele acțiuni corespundeau, fără îndoială, definiției lui Romenski privind „intensificarea activizării”, unele lucruri, care mai înainte erau făcute de la caz la caz, căpătaseră acum un caracter sistematic. Astfel, episcopul Nectarie a efectuat, la propunerea preoților, o epurare sui-generis a consiliilor bisericești și a comisiilor de revizie în 72 de parohii și a eliberat organele bisericești de persoanele „lipsite de spirit de inițiativă și pasive”. Episcopul a încercat, de asemenea, să revizuiască și componența activelor bisericești din 20 de persoane, plasând în ele membri noi în locurile rămase vacante, să înlocuiască „persoanele pasive cu activiști bisericești mai activi”, dar s-a ciocnit de rezistența împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Romenski, și a renunțat la idee 103.
După asanarea efectuată de Nectarie, clericii moldoveni puteau să se sprijine pe un activ bisericesc numeros, destul de energic și cu o mare capacitate de muncă. Conform unor date incomplete, în anul 1959 peste 25 de mii de persoane făceau parte din „cei douăzeci”: erau starosti, membri ai consiliilor bisericești și ai comisiilor de revizie, cântau în corurile bisericești etc. Printre ei erau destul de mulți activiști colhoznici, șefi de echipă, președinți ai comisiilor de revizie ale colhozurilor etc. 104. Iar simpatiile ascunse față de biserică și „ortodoxia secretă” erau caracteristice pentru o anumită parte a comsomoliștilor și pentru unii comuniști.
În anul 1955 Nectarie a convocat o adunare a arhiereilor, după care a reușit să-și consolideze considerabil controlul asupra activității bisericilor și a preoțimii. Arhiereii au început să frecventeze cu mai multă regularitate bisericile, să verifice orânduiala slujbelor, să controleze activitatea financiar-economică, să examineze și să lichideze conflictele dintre preoțime și organele bisericești. Concomitent, episcopul „a început să ducă mai dur lupta cu beția și alte fapte imorale în rândul preoțimii, precum și cu zâzaniile dintre preoțime și bisericoși”. La examinarea zâzaniilor bisericești interne Nectarie se situa, de regulă, de partea preoților 105. În afară de aceasta, P. Romenski a remarcat și tentativele de a „restructura înseși slujbele din biserică, adaptându-le la condițiile locale”. Preoții se străduiau să facă slujbele în timpul în care credincioșii nu erau ocupați cu munca în colhoz. Slujbele de seară din ajunul zilelor de duminică și de sărbătoare acum au început „să le facă cu mult mai târziu ca mai înainte, iar slujbele de zi le fac cu mult mai devreme, adesea înainte de a merge la muncă” 106.
Componența clerului bisericesc al Moldovei de la mijlocul anilor 1950 se evidenția printr-o stabilitate destul de mare, deși numărul total al preoților înregistrați era vădit insuficient pentru satisfacerea tuturor necesităților religioase ale credincioșilor. De aceea Nectarie era nevoit să le dea preoților în primire câte două-trei parohii și, pe lângă aceasta, din când în când să-i ia din mănăstiri pe ieromonahii „doar pe cei care sunt potriviți” și să-i trimită în calitate de preoți în parohii. În anul 1956 în eparhie slujeau 385 de preoți înregistrați. Aproape 60% au fost hirotonisiți în decursul perioadei anilor 1945- 1956. 54% erau mai tineri de 55 de ani. 98 de persoane nu aveau studii teologice 107. Dar dacă luăm în considerație faptul că printre aceștia predominau ieromonahii, putem considera că ei compensau lacunele studiilor lor teologice prin experiența vieții monahale.
O trăsătură caracteristică a perioadei era aspirația ascendentă a tineretului de a deveni preoți: în 1955 din RSS Moldovenească au fost depuse 12 cereri la Seminarul Teologic din Odesa, iar în 1956 – deja 43 108, adică de 3,5 ori mai multe. În fața eparhiei se deschideau perspective favorabile de îmbunătățire calitativă a corpului clerical în viitorul apropiat – întinerirea și creșterea nivelului de studii.
Potrivit datelor incomplete, după cum am mai scris, 21 de preoți înregistrați în eparhie în anii 1954-1955 se întorseseră din lagăre 109. Încă șase persoane din numărul celor reprimate au primit parohii în prima jumătate a anului 1956 110. Cei mai mulți dintre ei se purtau liniștit, nu le creau probleme autorităților, se străduiau să nu se expună unor noi lovituri. P. Romenski afirma că „o mare parte dintre ei se poartă foarte circumspect și reținut, ascunși, cum se zice, în găoacea lor și creând așa o aparență că ei, chipurile, nu se interesează de nimic altceva în afară de obligațiile lor formale de preot. Se țin departe de alți preoți și de enoriașii lor, nu fac cunoștință cu ei și nu comunică cu ei, de parcă s-ar afla deoparte de toată viața” 111.
Lipsa semnelor de opoziție fățișă în rândul preoților înregistrați care au trecut prin sita selecției lui Nectarie, cel ascultător de autorități, nu însemna însă că în eparhie domnea liniștea deplină. Romenski califica drept „extrem de provocator și suspect” comportamentul a doi foști reprimați. Este vorba de arhimandriții Chirița, tatăl și fiul. „După ce s-au întors din locurile de detenție, raporta Romenski, ei hoinăresc din capul lor pe la mănăstiri și prin sate și se ocupă în rândul credincioșilor și călugărilor cu o muncă antisovietică înrăită. Ambii acești Chirița sunt niște naționaliști înrăiți, foarte reacționari, predispuși dușmănos față de puterea sovietică și tot ce este rusesc. Ei încearcă, de asemenea, să formeze în jurul lor un grup din toate elementele reacționare, naționaliste care există în rândul preoțimii locale” 112.
O anumită parte a preoțimii menținea relațiile cu fostul arhiereu cârmuitor Venedict (Poleakov), de autoritatea căruia se temea foarte mult Nectarie. O altă sursă de neliniște era influența inochentiștilor, ale căror viziuni excelau prin opoziționismul lor notoriu, iar modelele de comportament aminteau de o variantă originală moldovenească a „bisericii din catacombe”. Autoritățile bisericești și cele laice considerau că ortodoxia oficială este contaminată de inochentism. Suspectau mai ales mănăstirile, iar ceva mai înainte și pe episcopul Venedict.
Majoritatea absolută a preoților (85,5% 113) era, la fel ca și enoriașii lor, moldoveni și vorbeau cu credincioșii în limba lor maternă. Potrivit datelor colectate de Romenski în 1954, în catedrala din Chișinău, slujbele erau făcute, de regulă, în același timp în limbile slavonă bisericească și moldovenească. În afara episcopului Nectarie, care făcea slujbele doar în rusă (mai exact, în slavona bisericească), toți ceilalți clerici țineau slujbele în catedrală în două limbi. În celelalte 10 biserici active din Chișinău, cu singura excepție a bisericii Bunei Vestiri, în care preotul era de naționalitate ucrainean, slujbele erau ținute, de asemenea, în două limbi, iar preoții erau moldoveni.
Potrivit unor informații disparate, în raionul Chișinău era 15 biserici active în care slujbele erau ținute „practic fără excepție” în limba moldovenească. În alte 54 de biserici din împrejurimi toți preoții erau moldoveni și slujeau exclusiv în limba moldovenească. Slujbele erau ținute în două limbi în orașele Bălți, Bender, Soroca și Orhei. În general, din cei 376 de preoți înregistrați în RSS Moldovenească, 318 erau moldovenii, iar 58 erau reprezentanți ai altor naționalități. Dar și dintre aceștia 25 de clerici știau la perfecție limba moldovenească 114.
Conflictele iscate de limba în care se ținea slujba erau extrem de puține. Sau cel puțin ieșeau rareori la suprafața vieții bisericești. Dar faptul că episcopul cârmuitor Nectarie era rus, și practic nu cunoștea limba moldovenească, genera iritarea unor clerici. Poziția acestor preoți care erau, de regulă, mai culți, românizați, dar, principalul, care se considerau mai presus decât „popii agramați de la sate”, nu putea să clatine atitudinea în fond loială a clerului față de Nectarie. Totuși, unii reprezentanți ai intelectualității moldovenești încercau să acutizeze chestiunea limbii în care se țineau slujbele și predicile, bazându-se pe noile adieri liberale din spațiul politic, și să-și manifeste măcar astfel nemulțumirea față de tendințele rusificatoare.
La 14 martie 1954 episcopul Nectarie a primit o scrisoare semnată de „profesorul Crăciun” și „inginerul-tehnolog Verdâș”: „Preasfințite Vlădică! se spunea în scrisoare, În numele populației moldovenești ne adresăm noi, odraslele spirituale ale Înalt Preasfinției Voastre, cu smerita rugăminte expusă mai jos. Noi am fost prezenți la Slujbele din Catedrală sâmbătă, 13 martie, și duminică, de «Triumful Ortodoxiei». În zilele acestea la Slujbe au asistat mulți moldoveni, unii veniți din sate îndepărtate, în care bisericile sunt închise, pentru a primi alinare spirituală și la ieșirea din catedrală am auzit plângeri amare că deși slujbele au fost solemne, dar nu au înțeles nimic din cuvintele spuse, citirea rugăciunilor a avut loc în cea mai mare parte în limba rusă.
Într-adevăr, asistând la Serviciile Divine la Chișinău, Bender, Bălți, Orhei, Soroca, se creează impresia de parcă aici nu este Moldova, ci Rusia Centrală. În aceste zile în biserici rușii nu erau mai mulți de 10-15%, ba chiar poate că și mai puțini, iar Serviciul divin era ținut în limba rusă…
Moldovenii cunosc amarul izgonirii limbii moldovenești din biserică. Din timpul alipirii Basarabiei la Rusia în anul 1812 și până la începutul domniei lui Alexandru al III-lea limba moldovenească se bucura de drepturi depline în instituții și în biserică. De la începutul domniei lui Alexandru al III-lea limba moldovenească a fost interzisă în biserică și în instituții și doar prin lupta grea a preoțimii basarabene și a intelectualității avansate s-a reușit să se obțină de la guvernul țarist recunoașterea parțială a limbii moldovenești în biserică.
Acum, în timpurile sovietice, când tuturor națiunilor le-a fost recunoscut dreptul la limba proprie în instituții și în școală, s-ar părea că limba moldovenească ar fi trebuit să fie recunoscută pe deplin în biserică, însă, după cum se vede, nu este așa. Slujba în centrele principale ale Moldovei se ține în limba rusă și doar unele fragmente, câteva ectenii sunt citite în limba moldovenească. Sfânta Evanghelie este citită în lăcașurile din orașe în limba rusă, neînțeleasă de moldoveni. Reiese că preoții care știu limba rusă slujesc pentru ei înșiși, nu pentru popor.
De aceea moldovenii se adresează prin intermediul nostru Preasfinției Voastre cu umila și smerita rugăminte de a da binecuvântarea Voastră de a se sluji în bisericile Moldovei în limba moldovenească.
Pentru a-i alina și pe credincioșii ruși, să se citească și în limba rusă nu mai mult de 10-15% din textele slujbelor, corespunzător numărului populației credincioase ruse.
Moldovenii sunt pe deplin siguri că Preasfinția Voastră va da ascultare acestei rugăminți și le va da mulțumire spirituală celor care roagă cu sinceritate acestea” 115.
Scrisoarea a fost redactată cu o anumită doză de viclenie. Căci în marea majoritate a bisericilor, după cum am arătat mai sus, slujbele erau ținute în limba moldovenească. Pentru aceasta nu era nevoie de niciun fel de binecuvântare specială. Reiese că apelul credincioșilor însemna în realitate doar faptul că însuși episcopul, care nu vorbea deloc moldovenește, trebuie să fie înlocuit cu un moldovean. E puțin probabil să fi fost rezonabil apelul de a renunța cu totul la predicile în limba rusă. O demonstrează un experiment vădit eșuat cu cadrele efectuat de Nectarie. Din cauza deficitului permanent de cadre, arhiepiscopul a fost nevoit să-l trimită într-o parohie rusească pe ieromonahul Feodosie Doagă, care nu cunoștea deloc limba rusă, cu atât mai mult – slavona bisericească.
În raportul din 22 iulie 1957 prezentat lui Nectarie clericul a descris destul de amănunțit această situație stupidă. „Parohia Larga, relata Feodosie, este populată de persoane de naționalitate rusă, care în marea lor majoritate nu cunosc deloc sau cunosc foarte prost limba moldovenească, eu în schimb nu cunosc deloc limba rusă. Această împrejurare creează între mine și credincioși o prăpastie mare: noi nu ne înțelegem unii pe alții, ei nu pot să mi se spovedească, iar eu nu pot înțelege cum au păcătuit ei. Credincioșii încep să cârtească pe bună dreptate și deja se manifestă din partea unora nemulțumirea de preotul lor, adică de mine, iar eu sufăr moral pentru că nu pot să sa- tisfac cum se cuvine cerințele credincioșilor și nu le pot fi de folos” 116.
Nectarie l-a informat despre rugămintea menționată mai sus a „profesorului Crăciun” și „tehnologului Verdâș” pe P. Romenski. Acesta a aflat că autorii scrisorii s-au ascuns cu prudență în spatele unor pseudonime. Totodată, împuternicitul a descris obiectiv situația cât se poate de calmă cu limbile în care se fac slujbele în republică. El a comunicat că Nectarie „a decis să nu întreprindă nimic în privința restructurării rânduielilor de oficiere a slujbelor în bisericile din orașe”. Decizia lui e de la sine înțeleasă. Orice altă decizie l-ar fi condamnat de fapt pe episcop la muțenie canonică. Însă împuternicitul s-a grăbit cu lansarea invectivelor politice. În memoriul său expediat Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, P. Romenski a numit scrisoarea adresată lui Nectarie „o ieșire naționalistă dușmănoasă a părții reacționare a bisericoșilor și a elementelor naționaliste burgheze care încearcă să semene în solul religios discordia națională între popoarele frățești rus și moldovenesc și să folosească biserica ca pe o arenă pentru acțiunile lor anti-sovietice dușmănoase” 117.
Acuzațiile de naționalism erau în stare, chiar și în noile timpuri liberale, să-i expună pe autorii unor astfel de scrisori represiunilor politice. Însă credincioșii moldoveni continuau din când în când să se adreseze cu rugăminți similare. La 6 iunie 1955 un oarecare I. Olari i-a scris, peste capul episcopului Chișinăului și Moldovei, nemijlocit președintelui Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse pe lângă Consiliul de Miniștri al URSS, G.G. Karpov. Era, de fapt, o plângere delicată pe Nectarie, care în decursul mai multor ani nu a găsit timp să învețe niciun cuvânt în limba moldovenească. O copie a documentului i-a fost expediată președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, K.E. Voroșilov. „Nefiind în stare să refuz numeroasele rugăminți ale fraților mei moldoveni, scria I. Olari, care mi se adresează cu rugămintea de a expune și a-i comunica conducerii Patriei noastre Mari și de necuprins dorințele pe care ei le consideră întemeiate și legitime, eu, la rugămintea lor, mi-am asumat curajul de a Vă aduce la cunoștință și de a solicita, pe măsura posibilităților, soluționarea echitabilă a următoarelor: transmit rugămintea lor.
Noi, moldovenii (RSS Moldovenească), în mare parte oameni în vârstă de 40 de ani și mai mult (comsomolul nu frecventează deloc biserica), care reprezentăm o parte fie și neînsemnată a acelei familii mari care constituie Patria noastră socialistă, de necuprins și puternică – URSS, ne simțim obidiți și dați uitării.
În timp ce toate celelalte etnii care populează Patria noastră, precum sunt ucrainenii, polonezii, evreii, georgienii, armenii etc., au posibilitatea de a-și asculta păstorii spirituali supremi în limba lor maternă, noi, moldovenii, suntem de mult lipsiți de această posibilitate. Aceasta s-a resimțit mai ales într-una din zilele de duminică la Catedrala din Chișinău în timpul cuvântării episcopului nostru, care le povestea celor prezenți la slujba religioasă în Catedrala din Chișinău despre deplasarea sa la Moscova, la Congresul Unional al apărătorilor păcii.
Într-adevăr, ne-ar fi fost foarte interesant și nouă, moldovenilor, să ascultăm această cuvântare într-o limbă pe înțelesul nostru din gura cârmuitorului nostru duhovnicesc – a episcopului, dar, din păcate, nu am avut această posibilitate, deoarece episcopul nostru nu știe niciun cuvânt moldovenesc, în pofida șederii sale de mulți ani în Moldova într-un post atât de înalt, de conducere. În acea zi în catedrală era foarte multă lume, predominau moldovenii – colhoznici care veniseră din satele cele mai apropiate situate nu departe de or. Chișinău, special într-o zi de piață, de duminică și care au venit la catedrală pentru a asista la slujba arhiereului și a asculta cuvântul păstorului, conducătorului lor duhovnicesc suprem. Dezamăgirea a fost totală, deoarece nimeni dintre noi, necunoscând limba, n-a putut înțelege niciun cuvânt din discursul cârmuitorului nostru duhovnicesc, care nu cunoaște limba noastră maternă – moldoveneasca. Oare chiar într-adevăr la noi, în Moldova, nu sunt oameni devotați la nesfârșit, care-și iubesc Patria, care cunosc pe lângă limba rusă de stat și limba noastră moldovenească, culți, cu studii, cărora să li se poată, cu permisiunea Conducerii Supreme ce dirijeze Patria noastră de necuprins, să li se dea posibilitatea de a conduce viața noastră religioasă, vorbind cu noi în limba pe care o înțelegem – moldovenească, îndeosebi pe o temă atât de interesantă precum e pa- cea în toată lumea. Noi, oameni bătrâni, care, sincer vorbind, ne-am obișnuit să ascultăm toată viața de glasul păstorilor noștri spirituali, care stau în fruntea cultului, deja timp de 5 ani suntem lipsiți de această posibilitate din cauza indicată mai sus (necunoașterea absolută a limbii moldovenești de către cârmuitorul nostru spiritual), iar cât privește preoții care lucrează în sate și au un contact apropiat cu noi – poporul moldovenesc, aceștia sunt în proporție de 99% oameni analfabeți, inculți, foști paracliseri sătești, fără niciun fel de studii.
Cu aceasta încheiem rugămintea sinceră pe care v-o adresăm și sperăm că Vă veți spune cuvântul Dvs. cu autoritate în chestiunea expusă mai sus și, astfel, măcar cel puțin spre sfârșitul zilelor noas- tre, ne veți da posibilitatea de a obține explicații în chestiunile cu caracter religios, precum și asupra altor chestiuni de viață care ne interesează, în limba noastră maternă, moldovenească.
Trăiască pacea în toată lumea și toți conducătorii supremi ai Patriei noastre invincibile, necuprinse și puternice.
Credem că interesele personale ale conducerii religioase a Moldovei trebuie să fie uitate pentru totdeauna, în ciuda avantajelor lor materiale, și să fie auzit de Dvs. glasul poporului moldovenesc.
La însărcinarea și rugămintea unui grup enorm de moldoveni în vârstă, I. Olari” 118.
O scrisoare similară semnată de I. Olari i-a fost expediată, de asemenea, și șefului administrației Patriarhiei Moscovei, N.F. Kolcițki 119. În Arhiva Patriarhiei Moscovei s-a păstrat încă o variantă a acestui document. El are 14 semnături (a lui Olari nu este printre ele) și este completat de textul următor: „Suntem foarte recunoscători și salutăm o hotărâre atât de înțeleaptă a Guvernului Suprem al Patriei noastre cu privire la «cadrele naționale» ale fiecărei regiuni, reprezentanții căreia ar sta în fruntea administrației acestei regiuni și, având contacte strânse cu poporul în general, iar prin urmare și cu noi, moldovenii, ar putea vorbi și asculta fără translatori nevoile noastre în limba noastră maternă și accesibilă – moldoveneasca. De ce atunci autoritățile duhovnicești ale Moldovei, simțindu- se în toate privințele monarhi absoluți, care se poartă necontrolat și dictatorial cu poporul moldovenesc, fără să țină cont deloc de Autoritățile Duhovnicești Supreme, precum sunt Sf. Patriarh al Rusiei și toți Mitropoliții, nu se conduc de hotărârea ce ține de «cadrele naționale» și le ignoră absolut nepedepsite? Căci la noi nici episcopul, nici chiar împuternicitul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS Moldovenească nu știu limba moldovenească. Deci, cui să ne adresăm? Noi, când ne adresăm șefilor respectați de noi – miniștrilor RSS Moldovenești – cu vreo rugăminte, ei vorbesc cu noi în limba moldovenească. De exemplu, Președintele Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești, Președintele Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești și în general toți miniștrii care stau în fruntea conducerii Moldovei noastre vorbesc cu noi moldovenește. De ce dar aceasta nu se referă la autoritățile duhovnicești însărcinate să condu- că Moldova? Și ce-i cu nesupunerea aceasta samavolnică hotărârilor guvernului nostru sovietic?” 120.
Este semnificativ faptul că Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse s-a eschivat de la imixtiunea în chestiunile canonice. La 8 iulie 1955 pe scrisoarea lui I. Olari a apărut o rezoluție simptomatică a membrului Consiliului, I. Ivanov: „Trebuie să i se scrie reclamantului că această chestiune nu ține de competența Consiliului”.
În aprilie 1956 chestiunea limbii slujbei și a episcopului rusofon a fost pusă de arhimandritul Macarie Chirița într-un context canonic mai vast. Arhimandritul i-a expediat scrisoarea unui destinatar-surpriză – Mareșalului URSS G.K. Jukov: „Mareșale Jukov! În anul 1940 am citit în ziare declarația Dvs. despre faptul că sunteți comunist, dar în același timp și creștin ortodox. Această împrejurare a întărit în mine credința că pământul rus nu a secat de oameni credincioși și nu m-am îndoit nici pe un minut că, mai devreme sau mai târziu, adevărul rus va triumfa, fapt la care suntem martori acum. Armata rusă acum este în mâini puternice și sigure, deoarece nu au secat în Rusia nici Suvorovii și Kutuzovii, Mininii și Pojarskii, [pentru] a garanta viitorul luminos rusesc. Totodată, și în biserică se vor găsi Filipii, Alexii și Ghermoghenii ei și alții. Și noi, moldovenii, ne bucurăm împreună cu tot poporul rus. Sperăm, cu contribuția puterii laice sovietice, să căpătăm dreptul și privilegiul pierdute de noi în trecut și anume, eparhia Chișinăului a fost alipită în anul 1812 la slăvita biserică rusă în rangul de «mitropolie». Gavriil Bănulescu Bodoni, primul ei mitropolit, i-a fost dat de Sfântul Sinod al bisericii ruse din moldoveni de sânge, care fusese mitropolit al Kievului. România de asemenea ne-a restabilit acest privilegiu. Sperăm ca și de acum înainte să căpătăm acest drept și totodată autonomia, ră- mânând în subordonarea canonică a patriarhiei Moscovei, inițiativa reunirii cu care eu mi-am asumat-o în anul 1941… Dorind și în vii- tor să rămânem în jurisdicția Patriarhiei de la Moscova în poziția de fiică mai mică, din beneficele daruri și binefaceri ale căreia și buni- cii, și străbunicii noștri s-au hrănit din belșug în decursul unui veac întreg, rugăm cu cea mai mare smerenie să contribuiți la căpătarea de către biserica noastră din Moldova a rangului de «mitropolie», în frunte cu un mitropolit care știe limba moldovenească.
Biserica episcopală din Chișinău poartă și până în prezent denumirea de mitropolie.
Poporul nostru profund credincios are multe obiceiuri religioase naționale particulare proprii, absolut străine spiritului rus, în care el, ca într-un fel de odăjdii, a îmbrăcat toate dogmele religioase.
Actualul arhiepiscop Nectarie nu știe deloc moldovenește, în pofida faptului că este deja al 7-lea an la această catedră 121, și de aceea nu este în stare să satisfacă necesitățile religioase ale moldovenilor, care sunt 95% în Moldova.
Primiți asigurările de sinceritate.
Arhimandritul (fost prot[oiereu] mitrop[ololitan] Misail Chirița)”122.
Scrisoarea lui M. Chirița a ajuns de la G.K. Jukov la Președintele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Karpov. Acesta i-a expediat documentul lui Romenski, „pentru a lua act”, cerându-i „să-și îndrepte atenția asupra acțiunilor lui Macarie” (numele monahal al lui Misail Chirița), să ia măsuri „pentru ca el să nu-și poată umfla pe larg intenția” de a înființa mitropolia în Moldova. În afară de aceasta, Romenski trebuia să informeze Consiliul despre „rolul episcopului de Ivanovo Venedict (Poleakov) în acest caz” 123. Aceasta a fost singura consecință pe care au avut-o rugămințile credincioșilor de a comunica cu episcopul în limba lor maternă, precum și cele de a înființa mitropolia moldovenească.
În anii 1953-1958 preoțimea moldovenească și-a extins considerabil activitatea de propovăduire. Cel care servea drept exemplu era episcopul Nectarie. În predicile lui, care, ce-i drept, erau înțelese doar de minoritatea rusofonă, Nectarie se referea, deopotrivă cu alte chestiuni, și la subiectele cu caracter internațional. De exemplu, în iunie 1954, el a rostit în catedrala de la Chișinău o predică despre lucrările sesiunii de la Budapesta a Consiliului Mondial al Păcii, iar în august – o predică despre armistițiul din Coreea. Prin predicile sale rostite cu regularitate, episcopul încuraja, fără îndoială, activitatea de predicare în rândul preoțimii, cu toate că nu dăduse în acest sens niciun fel de indicații oficiale. „Toți preoții, constata P. Romenski, cu excepția doar a unora dintre ei, care nu sunt suficient de pregătiți de aceasta, au început să rostească sistematic predici în biserici. Cu predicile lor și cu fastul ambianței slujbelor, pe care, după cum se observă, preoțimea îl creează acum în biserici, ea exercită într-o anumită măsură o influență considerabilă asupra sentimentelor religioase ale credincioșilor. Atrăgându-i astfel la biserică” 124.
Printre preoți erau și predicatori de altă natură – agresivi și fanatici. Activitatea lor nu provoca doar îngrijorarea împuternicitului Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în Moldova, ci și a autorităților eparhiale. Este cât se poate de grăitor cazul foarte zelosului întru credință preot Paduraru, care în anii celui de-al Doilea Război Mondial a servit în armata română, iar în 1952 episcopul i-a interzis să slujească la biserică, după care el a completat rândurile preoților samavolnici și „autoproclamați” care țineau slujbe ilegale în bisericile inactive.
În predicile lui, după cum relata Romenski, Paduraru răspândea în rândul credincioșilor „fel de fel de superstiții și scorneli dăunătoare, obscurantiste cu scopul de a menține și consolida religia”: speria cu „sfârșitul lumii” și apropierea „judecății de apoi”, folosind concomitent „în calitate de «material ilustrativ» propriu” icoane cu reprezentarea „Judecății de apoi”, le cerea oamenilor să se „pocăiască de păcate” și să se roage permanent Domnului; spunea că Domnul a pedepsit-o pe o femeie pentru că nu se ruga și lucra de sărbători prin faptul că, în loc de mâini, i-au crescut copite, iar el a trebuit s-o vindece pe această femeie, organiza rugăciuni la patul bolnavilor chipurile pentru „vindecarea” lor de diverse boli; le interzicea femeilor să poarte inele, cercei și alte podoabe, precum și să se pudreze și să-și vopsească buzele, numind acestea „vrăjitorie diavolească potrivnică Domnului”, îi aduna la el acasă pe cei mai fanatici credincioși, organiza prânzuri pentru ei etc. 125.
Deși a fost caterisit, Paduraru nu și-a încetat activitatea. El îi aduna pe ascuns la el acasă, la Chișinău, pe credincioșii din diferite orașe și sate, se ruga împreună cu ei, purta conversații religioase. Și, după cum afirma Romenski, se dădea în fața credincioșilor drept „pătimit și prigonit pentru credință și adevăr”. La indicația Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Romenski a informat despre activitatea ilegală a lui G.N. Paduraru (Păduraru) Ministerul Afacerilor Interne al republicii. Din fericire pentru predicator, la timpul respectiv nu au urmat niciun fel de represiuni. În orice caz, se știe că în anul 1958 un oarecare preot caterisit Păduraru „a amenajat în casa lui din or. Chișinău, în care săvârșea în mod ilegal slujbe și transmitea prin difuzoare predici înregistrate pe bandă de magnetofon” 126. Păduraru, menționau cu indignare funcționarii Secției Agitație și Propagandă a CC al PC al Moldovei, nu a fost până în prezent tras la răspundere de către procurorul orașului Chișinău. Din păcate, nu știm care a fost soarta ulterioară a propovăduitorului.
Erau suspectați îndeosebi de autorități clericii cărora P. Romenski le reproșa un trecut sumbru și dubios. Un astfel de trecut, în opinia lui, însemna serviciul în armata română, aflarea pe un teritoriu ocupat în timpul războiului sau în prizonierat la nemți. Ghidându-se de principiul sovietic al prezumției vinovăției, împuternicitul încerca zadarnic să găsească detalii criminale în predicile unor astfel de preoți, fără a reuși câtuși de puțin. Căci, într-adevăr, ce subtext anti- sovietic putea fi găsit în faptul că „întemeindu-și, de obicei, predici- le pe teme «evanghelice» și pe textele din «Sfânta Scriptură», acești preoți nu-și rostesc predicile la modul abstract, ci, de regulă, tind să facă legătura între ele și unele chestiuni concrete din viață. Astfel, de exemplu, în predicile lor în care ei îi îndeamnă pe credincioși să se roage «cu mai multă osârdie» și să frecventeze mai des biserica, ei se mai referă și la chestiunile ce țin de muncă, școală, și comportamentul etic-moral ș.a. Îi îndeamnă pe credincioși să muncească bine, să nu-i distragă pe copii de la școală, să respecte regulile comportamentului moral și etic etc.…” 127.
Romenski nu credea în sinceritatea acestor îndemnuri. Dar nici nu avea de ce să se lege. În această situație, împuternicitul a conchis în stil iezuit: „Toți preoții de acest fel, printre care, după cum se vede, sunt destul de mulți cu un trecut dubios și sumbru, camuflându-se cu viclenie cu loialitatea lor de fațadă, năzuiesc să câștige încrederea populației, mai întâi de toate încrederea credincioșilor, și cu predicile lor ne aduc o daună deosebit de mare” 128. În ce anume consta această daună? Se pare că Romenski nu putea spune nimic în această privință. Activitatea de predicatori a clericilor moldoveni căpăta uneori forme cât se poate de neobișnuite și ingenioase. P. Romenski relata, de exemplu, că preotul Sajin a inventat „ritualul obscurantist de întoarcere a ereticilor la ortodoxie”, acompaniindu-l cu o predică mare în care el îi blama pe credincioși pentru diferite păcate, îi soma să se pocăiască, să se țină strâns de „credința ortodoxă și să nu se îndepăr- teze de biserica lui Hristos”, amenințându-i cu diferite „pedepse ale lui Dumnezeu” 129. Este unica informație despre oficierea unor astfel de ritualuri atestată în documente. După câte se pare, episcopul Nectarie a considerat aceste acțiuni drept necanonice și i-a făcut clericului observația corespunzătoare.
Renașterea monastică
La consolidarea pozițiilor ortodoxiei în Moldova la mijlocul anilor 1950 a contribuit punerea în ordine a vieții monastice și creșterea economică a lăcașurilor – acest loc de concentrare tradițional al vieții religioase și rezervă de cadre al eparhiei. Însă acest raționament de ordin general necesită explicații și comentarii temeinice. În decursul întregii perioade postbelice numărul mănăstirilor s-a tot redus în permanență.
„În Moldova, se lăuda P. Romenski, au rămas după război 27 de mănăs- tiri ortodoxe active (potrivit datelor precizate de noi numărul lor era de 25 de mănăstiri130 – V.P.). Noi am început, pe măsura posibilităților, să le reducem, din 27 de mănăstiri până în 1955 am închis 12 mănăstiri, fără complicații, fără gălăgie le-am închis cu mâinile enoriașilor prin intermediul episcopului”. În fine, la sfârșitul anului 1957 în repu- blică au rămas 14 mănăstiri (vezi tabelul 1) cu 1393 de cenobiți.
Tabelul 1. Amplasarea mănăstirilor din RSS Moldovenească
și numărul cenobiților din ele (potrivit situației din octombrie 1957)131
| Nr. | Denumirea mănăstirii | Numărul cenobiților | Locul amplasării |
| 1 | Hârbovăț | 63 | s. Hârbovăț, raionul Călărași |
| 2 | Dobrușa | 50 | la 2 km de s. Dobrușa, raionul Cotiujeni |
| 3 | Căpriana | 57 | în s. Căpriana, raionul Strășeni |
| 4 | Chițcani | 65 | în s. Chițcani, raionul Bender |
| 5 | Pripiceni | 9 | în s. Pripiceni, raionul Rezina |
| 6 | Suruceni | 33 | la 2 km de s. Suruceni, raionul Cotovschi |
| 7 | Țigănești | 50 | la 3 km de s. Țigănești, raionul Strășeni |
| 8 | Vărzărești | 104 | s. Vărzărești, raionul Nisporeni |
| 9 | Japca | 104 | la 2 km de s. Japca, raionul Vertiujeni |
| 10 | Călărășeuca | 88 | s. Călărășeuca, raionul Otaci |
| 11 | Cușelăuca | 170 | la 2 km de s. Cușelăuca, raionul Cotiujeni |
| 12 | Răciula | 230 | s. Răciula, raionul Călărași |
| 13 | Tabăra | 195 | s. Tabăra, raionul Strășeni |
| 14 | Hirova | 170 | s. Nicolăieuca, raionul Orhei |
| Total | 1393 |
Așadar, ce temeiuri avem pentru a vorbi despre consolidarea bazelor monastice ale vieții religioase? Mai ales dacă e să luăm în considerație faptul că renașterea mănăstirilor rămase a început de la o serie de fapte critice despre care am scris în capitolele anterioare. Se știe că în anul 1954 din mănăstiri au plecat de 1,5 ori mai mulți cenobiți decât au venit în ele. Adică, 75 de persoane. Mai mult de jumătate au murit de moarte naturală. 10 persoane au plecat să fie preoți în parohii. Ceilalți fie că au fost încorporați în Armata Sovietică (1), fie că au intrat la seminar (1), fie că au plecat în mănăstirile din alte eparhii (1). 3 cenobiți au fost dați afară pentru acțiuni amorale. Alții șase pur și simplu „au părăsit mănăstirea și au plecat acasă”. Cei care au părăsit mănăstirile la propria dorință erau în mare parte ti- neri, poslușnici și poslușnițe . Ei s-au întors acasă, la familiile lor, au intrat în colhozuri, s-au angajat la alte munci. O parte dintre ei s-au căsătorit. Trei poslușnici plecați de la mănăstire s-au însurat cu tinere colhoznice, iar două foste poslușnițe s-au măritat cu colhoznici 132.
Cu toate acestea, avem mai mult decât suficiente temeiuri să vorbim despre consolidarea bazelor monastice ale vieții ortodoxe din Moldova la mijlocul anilor 1950. În același 1954 s-a manifestat un nou fenomen pe care P. Romenski l-a definit drept „negativ”. Deopotrivă cu reducerea generală a numărului călugărilor în mănăstiri, s-a profilat o mișcare în sens contrar, „un aflux de noi cenobiți la mănăstiri care a crescut considerabil în anul 1954” 133. Numărul celor primiți în mănăstiri a crescut de două ori în comparație cu anul precedent: 44 de persoane față de 22. 29 dintre ele au intrat pentru prima dată la mănăstire. 12 dintre noii veniți erau mai tineri de 30 de ani.
În anii care au urmat intrarea la mănăstiri creștea destul de sta- bil (vezi tabelul 2). Iar dacă este să excludem reducerea naturală a populației mănăstirești, se poate spune că în lăcașuri veneau mai mulți cenobiți decât plecau.
Tabelul 2. Schimbarea componenței numerice a cenobiților din mănăstirile moldovenești în anul 1953 – primul semestru al anului 1956134
| Anul | Au plecat | Au venit |
| 1953 | 129 | 22 |
| 1954 | 75 | 44 |
| 1955 | 78 | 51 |
| 1956 (primul semestru) | 22 | 33 |
Printre cenobiții nou – veniți la mănăstiri predominau țăranii și țărăncile din partea locului, colhoznici și gospodarii individuali, „în majoritatea lor oameni analfabeți sau cu puțină știință de carte, înapoiați cultural sau predispuși la fanatism religios”. Nu erau doar persoane în vârstă și de vârstă mijlocie, „care adesea se duc la mănăstiri fiind fără familii și singuratici” 135, dar și tineri care aveau rude. Opțiunea acestora era din convingere, făcută sub influența părinților religioși sau a rudelor apropiate care erau călugări sau călugărițe. În cazuri aparte tinerii se duceau la mănăstire din cauza unor beteșuguri fizice (erau șchiopi, orbi, sufereau de boli cronice etc.).
O parte considerabilă a noilor călugăriți erau femeile care intrau în mănăstirile idioritmice de maici. Împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, P.N. Romenski, explica aceasta prin „un anumit interes al lor care constă în faptul că poslușnița care intră la o mănăstire idioritmică de maici [ajunge] în serviciul unei călugărițe, [iar] după moartea ei moștenește toate bunurile care îi aparțineau acesteia, care constau de obicei din casă, mobilierul ei, animalele și păsările domestice, precum și din lotul de pământ de lângă casă” 136.
La mijlocul anilor 1950 s-a făcut remarcată întoarcerea în lăcașuri a persoanelor care anterior fuseseră călugări sau poslușnici în mănăstiri, dar din diferite motive au plecat din ele. Printre acestea erau și persoane condamnate odinioară de instanța de judecată, care au re- venit după ispășirea pedepsei, și dintre cele alungate de la mănăstire pentru încălcarea rânduielilor vieții monastice interne, iar apoi primite înapoi, și plecate de bunăvoie și revenite la mănăstire. În sfârșit, unii poslușnici se întorceau la mănăstiri după satisfacerea serviciului în Armata Sovietică 137. În cererea sa adresată arhiepiscopului, A.S. Bursuc scria: „În anul 1950 am fost înrolat din mănăstire în rândurile Armatei Sovietice, în prezent, după ce am satisfăcut termenul serviciului, m-am demobilizat și am venit la muncă. Având dorința plină de râvnă de a-i sluji și în viitor bisericii lui Hristos, rog să mă primiți în rândul poslușnicilor mănăstirii Suruceni, în care m-am aflat înainte de a fi luat în armată”. Un alt poslușnic, I.S. Soltan, i-a spus lui Romenski din ce motive s-a întors la mănăstire: „…fiind orfan, fără tată și mamă, am trăit și am fost educat din copilărie la mănăstire. De aceea, după ce mi-am terminat serviciul militar în Armata Sovietică, m-am întors din nou la mănăstirea Țigănești, ca la casa părintească. Starețul mănăstirii, arhimandritul Ioachim, s-a purtat întotdeauna cu mine precum cu un fiu și acum m-a primit cu multă bucurie”. 138
În anul 1957 a devenit evident faptul că mănăstirile s-au învățat să facă față consecințelor plecărilor benevole ale călugărilor și ale reducerii naturale a numărului lor. Ele nu numai că au intensificat recrutarea noilor cenobiți „într-un număr care să asigure existența în continuare a mănăstirilor”, dar și au început și „să le acorde mai multă atenție chestiunilor îmbunătățirii condițiilor de trai în mănăstiri pentru ca pe această cale să oprească plecarea benevolă a cenobiților și cenobitelor de la mănăstiri și să-i mențină pe toți în mănăstiri”. Și se descopereau întotdeauna „rezerve de cadre” din doritorii de a intra la mănăstire. „După cum declară conducerea mănăstirilor, menționa P. Romenski, unora… chiar li se refuză din diferite rațiuni și întâi de toate din cauză că sunt inapți de muncă” 139.
Lupta pentru consolidarea mănăstirilor și intensificarea influenței lor asupra credincioșilor avea în eparhie un caracter organizat și sis- tematic. În octombrie 1955 arhiepiscopul a convocat o consfătuire a stareților și starețelor mănăstirilor. La această consfătuire au fost puse în discuție următoarele chestiuni:
„a) cu privire la disciplina internă din mănăstiri;
- respectarea normelor regulamentare bisericești și monastice existente;
- cu privire la ziua de lucru în mănăstire și repartizarea canoa- nelor între călugări;
- cu privire la trapeza și îmbrăcămintea pentru cenobiți;
- cu privire la primirea persoanelor noi în mănăstiri ” 140.
Este interesant că după moartea lui Stalin unii conducători locali au început să manifeste uneori o grijă paternalistă improprie poziției lor față de cenobiții din mănăstiri. Un incident grăitor, apreciat de P. Romenski ca o imixtiune neautorizată în viața monastică, s-a produs în decembrie 1953, chiar în preajma Anului Nou. După lichidarea Mănăstirii Curchi, în 1953, o parte a călugărilor s-a mutat benevol în mănăstirea de bărbați Țigănești. Iar peste o bucată de timp unul dintre călugări a depus o plângere privind faptul că starețul mănăstirii nu-l îmbracă și nu-i dă nimic din mijloacele repartizate de episcop pentru haine. Plângerea nu i-a fost adresată lui Nectarie, ci comite- tului executiv raional Bravicea.
Președintele comitetului executiv raional, în loc să expedieze documentul primit la eparhie, s-a dus în persoană la mănăstirea Țigănești și „s-a ocupat acolo de verificarea felului în care starețul își asigură călugării cu haine și încălțăminte și ce condiții materiale și alte condiții de viață le creează. El a verificat în mănăstire corecti- tudinea cheltuirii banilor pentru îmbrăcarea călugărilor nou-veniți de la fosta mănăstire Curchi, după care i-a propus starețului mă- năstirii ca până la sfârșitul anului 1953 să cheltuie obligatoriu pentru fiecare călugăr nou-venit pe haine și încălțăminte câte 2600 de ruble”. În afară de aceasta, funcționarul i-a chemat la el pe călugării nou-veniți, le-a examinat echipamentul, în ce stare se află. Îi întreba „dacă sunt mulțumiți de viața lor la mănăstire, ce fel de rânduieli există în mănăstire, cum își asigură mănăstirea cenobiții cu toate cele necesare, bine sau rău, și dacă au din partea lor plângeri și reclamații pe starețul mănăstirii”.
După această vizită și indicațiile care au urmat starețul mănăstirii i-a adresat episcopului o interpelare oficială despre cum să procedeze în cazul dat, să execute sau să nu execute dispozițiile președintelui comitetului executiv raional. Episcopul i-a răspuns să procedeze la discreția lui, iar de astfel de indicații de-ale președintelui comitetului executiv raional să nu asculte 141.
Datorită legislației fiscale favorabile din anul 1953, conform căreia mănăstirile „pentru toate proprietățile funciare plătesc impozitul pe venit conform normelor terenurilor arabile…, și nu diferențiat, cum era mai înainte, atunci când pentru livezi, vii și grădini plăteau impozitul conform unor norme destul de mari” 142, gospodăriile monastice s-au întremat. Mănăstirile își dădeau tot mai rar surplusurile de terenuri în arendă organelor funciare de stat, se reorientau spre formele intensive de practicare a agriculturii, optau pentru pomicultură, viticultură, legumicultură ca ramuri mai profitabile. Merele, vinul și legumele de la mănăstirea Chițcani se vindeau la Odesa, Nikolaev, Kiev și Gorki. Mănăstirea Hârbovăț își avea propriul chioșc de produse alimentare la Moscova. Aceeași mănăstire Hârbovăț a procurat în anul 1957 o stație electrică mobilă, un tractor și două autoturisme. Mănăstirea Suruceni solicita permisiunea de a efectua electrificarea completă, ceea ce înseamnă că în vistieria mănăstirii erau bani, și chiar destul de mulți. Cu excepția câtorva, mănăstirile „în decursul anilor 1953-1954 au efectuat reparația necesară a clădirilor locative și a bisericilor mănăstirești” 143.
În anii 1954-1958 ortodoxia în Moldova nu a reușit doar să-și recucerească o parte din pozițiile pierdute anterior în viața spirituală a republicii, ci și să-și instaleze un cap de pod comod pentru extinderea sa ulterioară. Încercările de a descrie mai precis situația nouă, precum cea întreprinsă, de exemplu, de Consiliul pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse în luna mai, 1959, într-o notă informativă adresată CC al PCUS, se soldau, de regulă, cu enumerări banale: „Ca și mai înainte, activismul bisericoșilor evoluează pe următoarele direcții: lupta pentru tineret, crearea în biserici a fastului și a corurilor bine plătite, intensificarea activității de propovăduire și a muncii individuale, renunțarea la taxa fixă pentru oficierea ritualurilor, năzuința de a se prezenta ca ajutoare ale puterii sovietice, manifestarea atitudinii grijulii față de cerințele credincioșilor, prestarea actelor de binefacere, lupta cu faptele imorale ale preoțimii” 144. La un moment dat se putea crea impresia că a fost găsită o formă nouă de compromis între stat și biserică, o formă care satisfăcea, într-o măsură sau alta, ambele părți. Însă nu trebuie să idealizăm acest tablou. Și în perioada de înviorare a vieții religioase toată „splendoarea” atitudinii sovietice se manifesta din plin. În documente pot fi găsite destul de multe informații despre „excesele sovietice”: comuniștii distrug cruci, manifestă o atitudine nerespectuoasă față de viața monahală și la beție le zădărnicesc, îi constrâng forțat pe preoți să subscrie la împrumutul de stat, încearcă să ocupe bisericile inactive pentru a le folosi ca depozite și hambare. Toate faptele acestea care păreau la mijlocul anilor 1950 „o rămășiță” a persecuțiilor de odinioară asupra bisericii au devenit în curând linia dominantă a noii politici bisericești a autorităților care au declanșat o ofensivă totală contra religiei.
Valeriu Pasat, Introducere, Biserica ortodoxă și puterea sovietică
în RSS Moldovenească (1940-1991) .
Note:
1 Vezi: Шкаровский М.В. Указ соч. С. 360. M.V. Șkvarovski citează după D. Ellis.
2 Vezi: Чумаченко Т.А. Указ. соч. С. 149, 151.
3 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 8. Л. 44.
4 Выступление уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР А.И. Олейника на Всесоюзном совещании уполномоченных Совета в Москве (21-23 апреля 1960 г.). 23 апреля 1960 г. – Пасат, 2. С. 835.
5 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Мол- давской ССР П.Н. Роменского о работе за 1950 г. 23 января 1951 г. С. 507.
6 РГАСПИ. Ф. 17. Оп. 132. Д. 285. Л. 160.
7 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за I квартал 1951 г. от 12 апреля 1951 г. – Пасат, 1. С. 561.
8 Указание Совета по делам РПЦ уполномоченному Совета по Молдав- ской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за I квартал 1951 г. от 25 апреля 1951 г. – Idem. С. 571.
9 Vezi, de exemplu: Справка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о положении и деятельно- сти церкви и духовенства в республике от 10 августа 1951 г. – Idem. С. 539-541.
10 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1112. Л. 92, 10.
11 Vezi mai detaliat: Документы по делу священника П.В. Догота, осуж- денного за антисоветскую агитацию и пропаганду. 8 апреля – 16 ок- тября 1953 г. – Пасат, 2. С. 91-98.
12 Vezi despre aceasta: Лавинская О.В. Внесудебная реабилитация жертв политических репрессий в СССР в 1953-1956 гг.: автореферат диссер- тации на соискание учёной степени кандидата исторических наук. – Москва, 2008.
13 Vezi, de exemplu: Справка заведующего отделом пропаганды и агита- ции ЦК КП Молдавии К.У. Черненко о состоянии научно-атеистиче- ской пропаганды в Оргеевском районе от 16 февраля 1955 г.
14 КПСС в резолюциях и решениях съездов, конференций и пленумов ЦК. Т. 8. 1946-1955. М.: Изд-во политической литературы, 1985. С. 446-450.
15 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1112. Л. 12.
16 Idem. Л. 9.
17 Vezi: Из докладной записки члена Совета по делам РПЦ И.И. Иванова и инспектора Совета А.Д. Недведя заместителю председателя Совета С.К. Белышеву о результатах проверки работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского от 28 июня 1956 г. – Пасат, 2. С. 379.
18 Apud: Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова о проверке работы уполномоченного Совета по Молдав- ской ССР П.Н. Роменского. Не позднее 15 ноября 1957 г. – Пасат, 2. С. 479.
19 Apud: Из сообщения Совета по делам РПЦ в ЦК КПСС и Совет мини- стров СССР о реакции духовенства на постановление ЦК КПСС «Об ошибках в проведении научно-атеистической пропаганды среди насе- ления» от 17 ноября 1954 г. – Пасат, 2. С. 227.
20 Apud: idem. С. 227-228.
21 Информация ЦК КП Молдавии в ЦК КПСС о мероприятиях по вы- полнению постановления ЦК КПСС от 10 ноября 1954 г. «Об ошибках в проведении научно-атеистической пропаганды среди населения» от 15 ноября 1954 г. – Пасат, 2. С. 224.
22 Vezi: Справка заведующего отделом пропаганды и агитации ЦК КП Молдавии К.У. Черненко о состоянии научно-атеистической пропа- ганды в Оргеевском районе от 16 февраля 1955 г. – Пасат, 2. С. 287-290.
23 Vezi: Из справки отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии о состоянии научно-атеистической и естественнонаучной пропаганды в Романовском районе (ноябрь 1957 г.). – Пасат, 2. С. 455.
24 AOSPRM. F. 51. Inv. 13. D. 19. F. 77.
25 Из доклада на VIII пленуме ЦК КП Молдавии секретаря ЦК КП Молда- вии Д.Г. Ткача «О состоянии и мерах улучшения работы Общества по распространению политических и научных знаний Молдавской ССР и задачах партийных организаций» от 28 июня 1955 г. – Пасат, 2. С. 302.
26 Idem.
27 Письмо уполномоченного Совета по делам РПЦ П.Н. Роменского в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о хулиганской вы- ходке в Сурученском мужском монастыре от 19 июля 1955 г. – Пасат, 2. С. 306-307.
28 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 253-255.
29 Указание Совета по делам РПЦ уполномоченному Совета по Молдав- ской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за II квартал 1951 г. от 28 августа 1951 г. – Пасат, 1. С. 580.
30 Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за первое полугодие 1953 г. от 3 сентября 1953 г. – Пасат, 2. С. 153.
31 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 253.
32 De pe timpul lui Stalin cunoaștem doar un singur caz de restabilire în pa- rohie a unui preot care și-a ispășit pedeapsa pentru agitație și propagandă antisovietică. Feoctist Fiodorovici Procopan, născut în anul 1895, moldo- vean, originar din satul Sănătăuca, raionul Vertiujeni, RSS Moldovenească, provenea dintr-o familie de preot, a absolvit Seminarul Teologic. Din anul 1920 până în 1944 a slujit ca preot la Catedrala din Chișinău. În noiembrie 1944 a fost condamnat pentru agitație și propagandă antisovietică și a stat în lagărele MAI până în august 1950. După eliberarea din lagăr a revenit în Moldova și în februarie 1951 a fost repartizat de episcopul Nectarie în parohia din satul Țâbuleuca, raionul Dubăsari.
33 Vezi: Пасат, 2. С. 410-412.
34 Idem. С. 132.
35 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за второе полугодие 1955 г. от 7 апреля 1956 г. – Пасат, 2. С. 339. În anul 1956 în Moldova s-au întors din detenție încă 15 clerici – 6 persoane în primul semestru și 9 într- al doilea. – Пасат, 2. С. 384, 409.
36 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за второе полугодие 1955 г. от 7 апреля 1956 г. – Пасат, 2. С. 340.
37 Idem.
38 Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за первое полугодие 1953 г. 3 сентября 1953 г. – Пасат, 2. С. 149.
39 Жалоба священника З.Я. Мордвинова в Совет министров СССР о не- правильном обложении священнослужителей подоходным налогом от 18 июля 1957 г. – Пасат, 2, С. 439-431.
40 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совет по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полу- годие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 253.
41 Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ П.Н. Роменского в ЦК КП Молдавии и Совет министров Молдавской ССР о результа- тах проверки заявления жителей с. Красненькое и поселка Ивановка Рыбницкого района, просивших разрешения на достройку и откры- тие церкви в селе от 9 ноября 1954 г. – Пасат, 2. С. 217-221.
42 În relatarea lui P. Romenski, Vasâlcan l-a chemat la Sovietul Sătesc pe pre- otul bisericii din localitate și l-a somat într-o formă brutală să înceapă și să termine slujbele la biserică cel târziu la ora 7 dimineața. Îl amenința pe preot cu scandalul. La 29 mai 1955 t. Vasâlcan a intrat obraznic, cu chipiul pe cap, în biserică „să verifice ce se face acolo”. La rugămințile preotului și ale mem- brilor consiliului bisericesc să-și scoată chipul, a răspuns brutal că nu vrea să o facă și nu și-a scos chipiul. – Записка ЦК КП Молдавии в ЦК КПСС о принятии мер по фактам административного вмешательства в дела русской православной церкви от 21 июля 1955 г. – Пасат, 2. С. 295.
43 Secretarul Sovietului Sătesc Lăpușna, raionul Cărpineni, V.G. Morari, îl obliga pe cale administrativă pe preotul bisericii Sf. Mihail din satul Lăpușna să boteze copii, să îngroape răposați și să-i cunune pe cei care se căsătoreau „trimițându-i în această privință dispozițiile sale în scris”. În afară de aceasta, în timpul subscrierii la împrumutul de stat în luna mai 1955 Morari îl con- strângea pe preot să subscrie la un împrumut în suma de 4000 de ruble. El a considerat insuficientă subscrierea de 2000 de ruble, iar somația sa ilegală și-o însoțea cu „înjurături, ofense grosolane adresate preotului și amenințări să-l alunge din sat”. – Idem. С. 294.
44 Записка ЦК КП Молдавии в ЦК КПСС о принятии мер по фактам ад- министративного вмешательства в дела русской православной церк- ви от 21 июля 1955 г. – Пасат, 2. С. 298.
45 Eroare în document. Președinte al Sovietului Sătesc Caragaș era Ceban Eu- dochia Ivanovna. E.I. Ceban i-a interzis preotului bisericii Sf. Nicolae din satul Caragaș să săvârșească la cimitirul din sat panahide „pe mormintele răposaților la invitația rudelor lor duminică, la 24 aprilie 1955, de așa-zisul paște al blajinilor sau prohoade. Aceasta a stârnit nemulțumirea genera- lă a credincioșilor, ca rezultat în aceeași zi în ograda bisericii, cu foarte multă lume adunată, a fost săvârșită o panahidă în masă de pomenire a răposaților”. – Idem. С. 295-296.
46 Записка ЦК КП Молдавии в ЦК КПСС о принятии мер по фактам ад- министративного вмешательства в дела русской православной церк- ви от 21 июля 1955 г. – Idem. С. 298.
47 Указание заместителя председателя Совета по делам РПЦ С.К. Белы- шева уполномоченному Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за первое полугодие 1957 г. от 26 августа 1957 г. – Пасат, 2. С. 475.
48 Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за первое полугодие 1953 г. от 3 сентября 1953 г. – Пасат, 2. С. 159.
49 Указание Совета по делам РПЦ уполномоченному Совета по Молдав- ской ССР П.Н. Роменскому по отчетно-информационному докладу за первое полугодие 1953 г. от 24 сентября 1953 г. – Пасат, 2. С. 161.
50 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 250.
51 Idem. С. 249.
52 Сообщение уполномоченного по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет об активизации деятельности епископа Не- ктария от 17 февраля 1954 г. – Пасат, 2. С. 197.
53 Указание заместителя председателя Совета по делам РПЦ С.К. Белы- шева уполномоченному Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменскому о неуместности вмешательства в каноническую деятельность церкви от 26 февраля 1954 г. – Idem. С. 197-198.
54 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за второе полугодие 1956 г. от 11 февраля 1957 г. – Пасат, 2. С. 416.
55 Из информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о положении и деятельности мона- стырей в Молдавской ССР за 1954 г. от 7 февраля 1955 г. – Пасат, 2. С. 283.
56 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за второе полугодие 1956 г. от 11 февраля 1957 г. – Пасат, 2. С. 416.
57 Из доклада секретаря ЦК КП Молдавии Е.С. Постового на IV пленуме (девятого созыва) ЦК КП Молдавии «О ходе выполнения постанов- ления ЦК КПСС „О задачах партийной пропаганды в современных условиях”» от 11 октября 1960 г. – Пасат, 2. С. 873.
58 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за второе полугодие 1955 г. от 7 апреля 1956 г. – Пасат, 2. С. 333.
59 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за второе полугодие 1956 г. от 11 февраля 1957 г. – Пасат, 2. С. 416.
60 Из отчета епископа Кишиневского и Молдавского Нектария Патри- арху Московскому и всея Руси Алексию по управлению вверенной ему епархией за 1949 г. от 1 марта 1950 г. – Пасат, 1. С. 472.
61 Справка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о положении и деятельности церкви и духо- венства в республике от 10 августа 1951 г. – Пасат, 1. С. 536.
62 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за период с 1 июля 1951 г. по 1 апреля 1952 г. от 26 апреля 1952 г. Пасат, 1. С. 687.
63 Справка уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о доходах служителей культа и приобретенных духовенством в личную собственность жилых домах и автотран- спорте от 19 марта 1954 г. – Пасат, 2. С. 205.
64 În anul 1953 au fost confecționate 8492 kg de lumânări, în 1954 – 11 967 kg, în 1955 – 15 089 kg, în 1956 – 16 041 kg. Pentru a sprijini comunitățile bisericești Nectarie a recurs la o șmecherie comercială destul de eficientă. De la 1 ianu- arie 1953 el a redus prețurile la lumânările livrate bisericilor de fabrica eparhială de lumânări de la 250 până la 150 de ruble kilogramul. Iar bisericile, la sugestia lui, „nu și-au redus prețurile de desfacere la lumânări livrându-le credincioșilor, ci le-au păstrat pe cele anterioare, pe care fiecare biserică le sta- bilea după cum credea de cuviință”. Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Ро- менского за второе полугодие 1955 г. от 7 апреля 1956 г. – Пасат, 2. С. 332.
65 Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое по- лугодие 1958 г. от 5 сентября 1958 г. – Пасат, 2. С. 551.
66 Из справки отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии «Неко- торые факты попустительства церковникам и сектантам со стороны советских и хозяйственных органов» (не позднее 23 января 1959 г.) – Пасат, 2. С. 570.
67 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Сове та по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за IV квартал 1953 г. 30 января 1954 г. – Пасат, 2. С. 182.
68 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 249.
69 Ivanov I.I. – (1895-?). Confirmat în funcția de membru al Consiliului pen- tru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse prin hotărârea Consiliului Comisa- rilor Poporului Nr. 1237 din 11 noiembrie 1943. Eliberat din funcția de membru al Consiliului la 1 iulie 1955. Șef al secției inspectori a Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, s-a pensionat în ianuarie 1958.
70 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 255.
71 ANRM. F. 3046. Inv. 1. D. 72. F. 91.
72 Из справки МГБ Молдавской ССР председателю Бюро ЦК ВКП(б) по Молдавии Ф.М. Бутову о церковно-сектантской обстановке в респу- блике и враждебной деятельности антисоветских церковно-сектант- ских элементов от 23 октября 1946 г. – Пасат, 1. С. 198.
73 Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова о проверке работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского (не позднее 15 ноября 1957 г.). – Пасат, 2. С. 477.
74 Idem.
75 Чумаченко Т.А. Указ. соч. С. 129
76 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1649, Л. 158.
77 În septembrie 1953, când împuternicitul Consiliului pentru Moldova a propus transferul a 23 de biserici în categoria celor inactive, Consiliul a calificat propu- nerea drept „corectă”, dar a adăugat: „ținând cont de particularitățile situației bisericești din Moldova, soluționarea acestei chestiuni trebuie abordată cu prudență, pentru a nu stârni activizarea credincioșilor”. – Пасат, 2. С. 162.
78 Пасат, 2. С. 477.
79 Vezi: Пасат, 1. С. 718; 2. С. 489.
80 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 251.
81 Idem. С. 253.
82 Idem. С. 252-253.
83 Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за 1957 г., заслушанный 25 декабря 1957 г. на Совете по делам РПЦ. – Пасат, 2. С. 489.
84 Idem.
85 Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о заявлениях, поданных верующими в Совет и различные правительственные организации от 20 февраля 1954 г. – Пасат, 2. С. 122.
86 Пасат, 2. С. 187.
87 Из докладной записки члена Совета по делам РПЦ И.И. Иванова и ин- спектора Совета А.Д. Недведя заместителю председателя Совета С.К. Белышеву о результатах проверки работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского от 28 июня 1956 г. Пасат, 2. С. 380.
88 Idem.
89 Из докладной записки члена Совета по делам РПЦ И.И. Иванова и ин- спектора Совета А.Д. Недведя заместителю председателя Совета С.К. Белышеву о результатах проверки работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского от 28 июня 1956 г. – Пасат, 2. С. 379.
90 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Сове та по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за IV квартал 1953 г. от 30 января 1954 г. – Пасат, 2. С. 182.
91 Информационный отчет уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской СССР П.Н. Роменского за IV квартал 1946 г. от 18 января 1947 г. – Пасат, 1. С. 252.
92 Доклад уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за 1957 г., заслушанный 25 декабря 1957 г. на Совете по делам РПЦ. – Пасат, 2. С. 487.
93 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1956 г. от 15 июля 1956 г. – Пасат, 2. С. 383.
94 Там же.
95 AOSPRM. F. 51. Inv. 19. D. 37. F. 148.
96 Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое по- лугодие 1957 г. от 22 июля 1957 г. – Пасат. С. 472.
97 Vezi: idem.
98 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за IV квартал 1953 г. от 30 января 1954 г. – Пасат, 2. С. 180.
99 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за второе полугодие 1955 г. от 7 апреля 1956 г. – Пасат, С. 334-335.
100 Из справки о самочинном строительстве церкви в с. Гринауцы Бель- цкого района, подготовленной руководителем лекторской группы ЦК КП Молдавии Н.М. Шилинцевым и лектором ЦК КП Молдавии К. Броничем (не позднее 23 января 1959 г.). – Пасат, 2. С. 579.
101 Idem. С. 580.
102 Idem.
103 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за второе полугодие 1954 г. от 15 января 1955 г. – Пасат, 2. С. 266.
104 ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 1. Д. 1826. Л. 25.
105 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Сове та по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за IV квартал 1953 г. 30 января 1954 г. – Пасат, 2. С. 181.
106 Idem. С. 182.
107 Из докладной записки члена Совета по делам РПЦ И.И. Иванова и ин- спектора Совета А.Д. Недведя заместителю председателя Совета С.К. Белышеву о результатах проверки работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского от 28 июня 1956 г. – Пасат, 2. С. 376.
108 Из сообщения уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдав- ской ССР П.Н. Роменского в Совет о лицах, подавших заявления и принятых в 1956/57 учебном году в Одесскую духовную семинарию от 10 октября 1956 г. – Пасат, 2. С. 366-367.
109 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за второе полугодие 1955 г. от 7 апреля 1956 г. – Пасат, 2. С. 339.
110 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1956 г. от 15 июля 1956 г. – Пасат, 2. С. 384.
111 Пасат, 2. С. 340.
112 Idem.
113 Calculat după: Сообщение уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского в Совет о том, что службы в Кишинев- ском кафедральном соборе совершаются на церковно-славянском и молдавском языках и о решении епископа Нектария не вносить изменений в порядок совершения богослужений. – 25 марта 1954 г. – Пасат, 2. С. 203.
114 Idem.
115 Письмо, подписанное профессором Кречуном и инженером-техно- логом Вердышом, епископу Нектарию с жалобой на то, что богослу- жения на русском языке непонятны молдавскому народу от 14 марта 1954 г. – Пасат, 2. С. 200-202.
116 Рапорт настоятеля Св. Покровской церкви с. Ларга Бульбокского района иеромонаха Феодосия Доагэ архиепископу Кишиневскому и Молдавскому Нектарию о переводе его на другой приход от 22 июля 1957 г. – Пасат, 2. С. 441.
2. С. 203-204.
117 Пасат,
118 Письмо И. Оларя председателю Совета по делам РПЦ Г.Г. Карпову с просьбой, чтобы епископ Кишиневский и Молдавский общался с па- ствой на молдавском языке от 6 июля 1955 г. – Пасат, 2. С. 304-305.
122 Письмо архимандрита Макария (Мисаила Кирицы) маршалу Г.К. Жу- кову о необходимости учредить в Молдавии митрополию во главе с митрополитом, знающим молдавский язык от 2 апреля 1956 г. – Пасат,
- С. 345-347.
123 ANRM. F. 3046. Inv. 1. D. 64. F. 105.
127 Отчетно-информационный доклад уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за первое полугодие 1953 г. от 3 сентября 1953 г. – Idem. С. 156.
128 Idem. С. 158.
129 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по де- лам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за IV квартал 1953 г. от 30 января 1954 г. – Пасат, 2. С. 183.
121 Eroare în document. La momentul respectiv Nectarie cârmuia eparhia Moldovei și a Chișinăului deja de 8 ani. E posibil ca autorul documentului să nu fi inclus în anii de administrare a lui Nectarie perioada în care acesta a condus eparhia „provizoriu” în calitate de episcop al Tiraspolului.
15 июля 1956 г. – Там же. С. 400.
126 Из справки отдела агитации и пропаганды ЦК КП Молдавии «Некоторые факты попустительства церковникам и сектантам со стороны советских и хозяйственных органов» (не позднее 23 января 1959 г. – Пасат, 2. С. 570.
130 În documentele Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse numă- rul mănăstirilor din RSS Moldovenească variază între 24 și 27. În primăvara anului 1945 figura numărul 24. Atunci împuternicitul Consiliului pentru treburile Bisericii Ortodoxe Ruse, Volkopialov, nu a luat în calcul mănăsti- rea chinovie de bărbați Sf. Gheorghe din Zloți, fondată în anul 1943 (raionul Cimișlia al RSS Moldovenești, la trei kilometru de satul Zloți). – Vezi: ГА РФ. Ф.Р-6991. Оп. 2. Д. 683. Л. 6. Această greșeală a fost reprodusă ulterior și în alte documente. A fost corectată de împuternicitul Consiliului pentru RSS Moldovenească, P.N. Romenski, care a indicat primul numărul de 25 de mănăstiri. – Vezi: Пасат, 1. С. 135, примечание 4. Iar apoi în materialele retrospective a apărut pe neașteptate numărul 27 citat mai sus.
131 Письмо и.о. уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР В.Д. Задворного в Статистическое управление Молдавской ССР о расположении монастырей и количестве в них насельников от 30 октя- бря 1957 г. – Пасат, 2. С. 446.
132 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1954 г. от 22 августа 1954 г. – Пасат, 2. С. 241.
133 Idem. С. 244.
134 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1956 г. от 15 июля 1956 г. – Пасат, 2. С. 392.
135 Idem. С. 393.
136 Idem. С. 396.
137 Idem. С. 395.
138 Idem. С. 396.
139 Idem. С. 397.
140 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1956 г. 15 июля 1956 г. – Idem. С. 402.
141 Из отчетно-информационного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского за IV квартал 1953 г. от 30 января 1954 г. – Пасат, 2. С. 181.
142 Из отчетного доклада уполномоченного Совета по делам РПЦ по Молдавской ССР П.Н. Роменского о работе за первое полугодие 1956 г.
143 Докладная записка старшего инспектора Совета по делам РПЦ Л.В. Алимова о проверке работы уполномоченного Совета по Молдавской ССР П.Н. Роменского (не позднее 15 ноября 1957 г.). – Пасат, 2. С. 479
