Iți mai aduci aminte cum ai fost învățat să scrii când erai mic? Mama ți-a pus un creion în mână, ți-a luat mâna ta în a ei și a început s-o miște. Iar fiindcă nu aveai nici o idee în legătură cu ceea ce voia să facă, ți-ai lăsat mâna complet liberă în mâna ei. Acesta este lucrul pe care-l înțeleg prin puterea lui Dumnezeu care se arată în slăbiciune. Te poți gândi la asta ținând cont de felul în care lucrează pânza unei ambarcațiuni. O pânză poate fi folosită pentru manevrarea unei bărci numai pentru că este atât de moale. Dacă în loc de o pânză pui o scândură tare, nu vei mai reuși să-ți conduci barca; slăbiciunea pânzei este cea care o face atât de receptivă față de vânt. Același lucru este valabil și pentru mănușa de armură și mănușa chirurgicală. Cât de tare este prima, și cât de subțire este a doua, și totuși, în niște mâini pricepute poate săvârși minuni, tocmai pentru că este atât de fragilă. Deci unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu încearcă să ne învețe este de a înlocui cantitatea amăgitoare și minuțioasă de forță turbulentă cu care ne manifestăm în mod obișnuit, cu această slăbiciune a predării, a abandonării în brațele lui Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, Traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, p.55
