Prin alegerea condiţiei umile de Dumnezeu-Om, El a ales să fie Omul-Dumnezeu

    

1. Una dintre „crimele” invocate de preoţii din Templu lui Iisus, pentru care merita să fie răstignit, a fost tinereţea Sa:  „N-ai nici cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam”, i-au reproşat aceştia, nedumeriţi. La 70, 80 sau 100 de ani – vârsta patriarhilor – cele enunţate de acest bărbat din Nazaret ar fi avut mai multă greutate. Dar la 33 de ani – un copil aproape – , cu mustaţă abia mijită, cu barbă nerăvăşită, şi cu plete care nu semănau cu ale profeţilor pe care-i cunoşteau: ca un pământ în ninsoare – cum să-l crezi? Arhiereii şi-L doreau bătrân fizic, şi nu bătrân doar în cuvintele şi faptele sale. Un Mesia, din punctul lor de vedere oarbă, trebuia să arate altfel: ca falşii prooroci, cei care purtau plete lungi până în călcâie şi bărbi care să le stea ca un scut dinainte, sau ca preoţii cărturari, care deschideau gura doar ca să se facă neînţeleşi.

La 33 de ani, Iisus îşi încheiase Lucrarea, o vârstă la care unii dintre patriarhii vremii Sale abia se năşteau.

 

2. Iisus ştia că va fi răstignit. El se ruga „Părinte, de voieşti, depărtează paharul acesta de la mine... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Luca XII-42).

El s-ar fi putut salva.

Ar fi putut să fugă din Ierusalim. Ar fi știut cum să se ascundă pierzându-se, cu chip schimbat (cum li se arătase la trei dintre apostolii săi pe Muntele Tabor), printre oamenii simpli care-L iubeau. 

Când e prins de soldați înarmați, Petru vrea să-L elibereze cu sabia, tăindu-i o ureche lui Malhus, o slugă a arhiereului, care era unul dintre cei mai agresivi prinzători ai Mântuitorului.

În loc să se folosească de panică şi să dispară în întunericul din grădina Ghetsimani, Iisus se apropie de Malhus şi-i aşază palma sa pe urechea sfâşiată, tămăduindu-i-o pe loc.

Ar fi putut să-i pedepsească cu puterea dumnezeiască pe cei care-L loveau cu pumnii şi picioarele, pe arhiereii care-L judecau, pe rătăciţii care-L scuipau, pe soldaţii care-L biciuiau şi-I trântiseră crucea de o sută de kilograme pe spatele încovoiat ca să urce cu ea Dealul Golgotei, pe cei care-I bătuseră palmele-n cuie...

De pe cruce, El se roagă de Tatăl Ceresc nu ca Acesta să-i pedepsească, ci să-i ierte pe cei care-L batjocoresc: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca XXIII, 24).

Dacă ar fi avut un moment de ezitare, de cumpănă, de răzgândire şi El ar fi ales să trăiască, destinul omenirii ar fi fost altul, oamenii ar fi fost azi alţii – ar fi rămas la fel ca mai înainte de Învierea Sa – fără nădejdea mântuirii şi fără credinţa în puterea Iubirii celei Fără-de-Moarte, şi n-am putea vorbi azi de om, ca ocurenţă unică de extindere a Împărăţei.

Prin alegerea condiţiei umile de Dumnezeu-Om, El a ales să fie Omul-Dumnezeu. 

 

3. Într-o biserică, atunci când oamenii se aşază în genunchi, persoane de diverse înălţimi, constituţii fizice, poziţii sociale etc., devin egali. 

Dacă Cel de Sus ar slobozi atunci pe orizontală, pe deasupra capetelor, la un centimetru distanţă, sabia Sa – Sabia Duhului – nu ar cădea niciun fir de păr, pentru că, vrei să crezi, în acele clipe nici Dumnezeu nu mai vrea să-i deosebească pe păcătoşi de vrednici, pe răi de buni, pe cei cu şansa mântuirii şi cei fără această şansă, binecuvântându-i deopotrivă. 

 

4.  Copilul când se roagă se încrede. Tânărul când se roagă iubeşte. Adultul când se roagă trăieşte. Bătrânul când se roagă, meditează.

Din păcate, nu totdeauna ştim să ne rugăm. 

Dar – numai rugându-ne învăţăm să ne rugăm.

Şi să aflăm că rugăciunea nu e cuvinte, ci stare. 

Rugăciunea curată e cea în care totul e cucerit de stare. 

Ea poate fi zădărnicită de gândurile care-ţi trec prin minte,

De grijile care te macină, de dispoziţia-indispoziţia care te domină.

Omul nostru, de regulă, îşi spune rugăciunea, rostindu-i cuvintele, dar gândindu-se la altceva.

Ruga sa, a omului cu griji pământeşti, se rânduieşte de cele mai multe ori cam aşa:

„Tatăl nostru care eşti în ceruri...”

„...Încă n-m aruncat grăuntele la păsări...”

„Sfinţească-se numele Tău...”

„...Câte grăunţe mi-au mai rămas? Trebuie să mai cumpăr vreun sac...”

„Vie împărăţia Ta...”

„Cât o fi acum la piaţă kilogramul?”

„Facă-se voia Ta...”

„S-o fi scumpit de luna trecută...”

Şi tot aşa.

Grijile noastre înghesuie rugăciunea din gând.

Nu putem scăpa de acestea nici la întâlnirile noastre cu Domnul:

„Bine ai venit, Fiule”.

„Oare n-am lăsat robinetul la baie deschis?!”, îţi zici în gând mai înainte de a răspunde cu voce tare. 

Procedăm exact aşa cum facem când ne spunem rugăciunile: una să gândim şi alta să se audă. Şi atunci de ce să ne mai mirăm că Cel de Sus, care ne ascultă mai mult gândurile şi mai puţin cuvintele, rămâne surd la rugăminţile noastre şi nu ne ajută?!

 

5. Un bătrân, Ion Sârghe, îmi arată o foaie pe care o mângâie, parcă palma lui ar luneca pe creştetul unui copil, şi-mi spune:

– Ceva mai demult le-am povestit copiilor despre anii mei de Siberie. 

Dar ei se plictiseau.

Se hârjoneau, se hlizeau, în timp ce eu plângeam. 

Mă prefăceam că nu observ.

La un moment dat unul a zis: 

– Hai, bunicule, povesteşte-ne mai repede. Că ne grăbim.

Eu nu puteam povesti mai repede, nici mai scurt. Am întrebat:

– Unde vă grăbiţi?

– Păi, care la piaţă, care la şcoală, care la joacă. Avem şi noi viaţa noastră, mi-a explicat unul dintre ei. 

Am rămas singur, cu ochii-n lacrimi.

N-am vrut să plângă şi ei cu mine. Nu de asta m-am simţit singur. 

Când n-ai cui povesti prin ce-ai trecut, despre cele pe care le-ai suferit, rămâi singur cu suferinţa ta  în continuare. Tu şi cu ea. Ca şi cum n-ai mai avea şi copii sau nepoți. 

A trecut mai multă vreme, şi ei tot nu aveau timp să asculte.

Într-o zi mi-am luat inima-n dinţi: 

– Ascultați-mă că vă plătesc.

Dar ei n-au vrut să asculte nici pentru bani. 

Şi atunci cineva m-a sfătuit:

– Dar mata scrie ceea ce ai fi vrut să le spui. Şi iată am scris...

Îmi zice, şi-mi aşază fila cu care venise în faţă. 

Dar pe ea nu era scris decât o singură frază: „Of! Of! Şi iară of!” Această interjecţie conţinea toată povestea suferinţei lui din Siberia, unde fusese deportat, şi rezumatul vieţii sale. A omului care mi s-a prezentat Ion Sârghe.

 

6. O familie are mulţi copii. Ograda îi este plină cu băieţi şi fete de diverse vârste. Într-o zi cineva îl întreabă pe capul familiei: 

– Câţi copii ai? Optsprezece? Douăzeci?

– Nu mai ştiu.

– Cum aşa?

– Dacă-i iubesc, nu-i mai număr. 

 

7. Pe peronul gării: o femeie care plânge zâmbind şi care îşi şterge lacrimile din când în când pentru ca să i se vadă surâsul, e precum lumina tristă a unei icoane ce se ascunde după razele şterse pe care le împrăştie timid din interiorul ei, ca să nu se ştie că e făcătoare de minuni.

 

E ca o carte de rugăciuni 

care se deschide singură la o 

anumită pagină 

în faţa rugătorilor orbi 

care o citesc cu buricele degetelor. 

Viaţa acestor ființe neapărate (neajutorate) făcută scrum, luminată de un jăratic mocnind, cu chip de mucenice care urcă pe rug cântând psalmi. Aşa le văd.

De unde au învăţat aceste fiinţe neapărate să plângă zâmbind sau să surâdă plângând?

Nu atât resemnarea în faţa durerii şi nici suferinţa care mângâie le face să surâdă astfel.

Ele ştiu că Dumnezeu le va şterge lacrimile, atunci când vor ajunge înaintea Lui. 

Acesta mi s-a părut cel mai autentic portret al basarabencei din toate secolele: zâmbind printre lacrimi.

 

8. „După fiecare răzbunare ca şi cum trebuia să-mi iau viaţa de la capăt”, mi s-a mărturisit odată de mult cineva. Arăta obosit, ca şi cum abia terminase de prăşit un lan de porumb de câteva hectare. 

Mi s-a făcut milă de el. De aceea m-am străduit să nu mă răzbun pe nimeni vreodată. 

Dacă i-aş fi urât de-a lungul vieţii mele pe toţi cei pe care ar fi trebuit să-i urăsc, n-aş fi avut timp să trăiesc.

 

9. O femeie o ajută pe alta în vârstă să treacă un şanţ. Ultima suie malul cu greu, sprijinindu-se într-un baston. Cealaltă o îndeamnă:

– Hai, hai! Mai îndrăzneţ! Of, parcă n-ai mâncat azi!

Femeia mai în vârstă se opinteşte gâfâind, apoi când ajunge sus, îi spune cu reproş celeilalte: 

– O să te văd eu ce-o să faci tu când vei fi la vârsta mea!

Bătrâna, care e curioasă să afle ce va face prietena ei când va fi ca ea, are 90 de ani. Femeia mai tânără are vreo 40. 

Dar bătrânica e gata să mai trăiască jumătate de veac doar ca s-o poată vedea pe cealaltă cum se va munci să treacă şanţul atunci când va fi şi ea o bătrână neputincioasă de 90 de ani. 

 

10. Brăţara de la ceas – reminiscenţă din vremea când oamenii purtau lanţuri: ca aceştia să nu uite că sunt sclavii timpului. 

 

11. Fericirea e ceva ce am trăit fiecare dintre noi în copilărie şi adolescenţă. După aceste două vârste, clipele de beatitudine care te-au binecuvântat au fost legate de alte sentimente, de alte înţelegeri ale lucrurilor: de bucuria de a dărui nu doar de aceea de a ţi se dărui, de capacitatea de a te putea bucura de bucuria altuia, şi de a găsi motive de împlinire sufletească acolo unde nu credeai că există, de capacitatea de a trăi în prezent, nu doar cu amintirile trecutului sau cu visele viitorului, aceea de a te mulţumi cu puţinul şi de a te regăsi în lucruri aparent lipsite de importanţă, în cărţi, în creaţie, în comunicarea cu semenii etc. 

Într-un interviu, un poet, Romulus Vulpescu, afirmă: „Când e omul fericit? Atunci când e îndrăgostit”. Grecii din Antichitate credeau că un om care e iubit doar acela poate fi cu adevărat fericit. Şi o stare şi alta însă mi se par incomplete.

Aş complini cele două componente ale fericirii astfel: „A fi fericit? Să fii îndrăgostit de cineva care te iubeşte”. 

 

12. Unii ies la pensie când le îmbătrânesc visurile. 

Odată cu omul, ies la pensie şi visurile lui. Mai ales cele pe care n-a îndrăznit şi nici n-a ştiut cum să le realizeze.

 

13. E multă pizmă şi invidie în neamul nostru, omul mediocru nu va admite niciodată că există cineva mai bun (mai priceput, mai performant) ca el. Acesta nu-i va ierta semenului său „norocul”, crezând că dânsul îl merita mai mult, doar că – fără să fi muncit, fără a se osteni, fără să fi depus efort, precum consângeanul lui „norocos”.

Despre acesta o vorbă întreabă şi răspunde: 

– Care ochi văd cel mai bine?

– Ochii pizmaşului.

– De ce?

– Pentru că, de regulă, omul invidios şi pizmaş vede şi ceea ce nu este.

 

14. Un fântânar mi se mărturiseşte: „Sap până lacrimile mele se întâlnesc cu cele adunate sub pământuri”.

 

15. Un şef, obişnuit ca cineva să-i scrie discursul cu orice ocazie, când am intenţionat să-i ofer o diplomă pentru că asistase o zi întreagă la una dintre manifestările culturale, m-a rugat să-i sugerez ce ar trebui să spună drept răspuns.

– Să spuneţi simplu: „Mulţumesc!”

– Atât?

– Atât.

– Atunci vă rog să-mi scrieţi cuvântul pe o foiţă, ca să nu-l uit. 

Am descoperit astfel că mulţi oameni politici nu cunosc toate cuvintele limbii, iar, cel mai necesar dintre ele, acest „Mulţumesc!”, îl rostesc numai dacă îl au scris pe o filă.

 

16. Lucian Blaga dormea cu manuscrisele sale sub cap, de teamă să nu i le fure cineva.

Dacă ar fi făcut la fel, artistul plastic şi prozatorul Leonid Popescu şi-ar fi publicat de mult al doilea roman al său, la care a lucrat cinci ani încheiaţi şi care i s-a furat recent din maşină. 

Îi spun prietenului meu, ca să-l consolez: „Unica şansă a hoţului pentru ca să scape de pedeapsa lui Dumnezeu, care veghează şi de manuscrise, ar fi ca acesta să-l publice cât mai curând cu numele tău şi să te invite la lansare”.

 

17. În copilărie mi se vorbise despre o parabolă care mi se pare plină de tâlcuri şi azi. 

Un gospodar se duse la preot şi i se plânse:

– Fac bine la toată lumea, am meşterit un pod pentru oameni, am săpat o fântână pentru sat, am pus o răstignire la intrarea-n localitate, dar consătenii mă urăsc pentru binele pe care li-l fac, mă vorbesc de rău că fac toate astea nu pentru dânșii, ci pentru slava mea deşartă. Ce au ei cu mine, părinte?

Preotul îl scoase atunci afară din lăcaş şi-i arată o livadă care creştea în spatele bisericii. 

Livada era plină cu pomi roditori şi cu pomi sterpi de rod. Cei dintâi aveau crengile rupte şi aproape că erau fără frunze. Cei neroditori îşi aveau ramurile semeţe şi frunzele ţanţoşe.

– Uită-te la aceşti copaci. În cei care nu rodesc mai aruncă oare cineva vreo piatră, se urcă copiii să-i frângă ramurile cu tot cu roade sau să-i rupă frunzele? Ba bine că nu! Oamenii aruncă pietre doar în pomii cu fructe. Aşa eşti tu, fiule, ca şi pomul cel plin cu roade. Deci, nu te supăra pe cei care aruncă în tine cu pietre... Bucură-te, şi iartă-i!

 

18. La Ipoteşti mi se spune că la începutul secolului trecut mai trăiau bătrâni care îl cunoscuseră pe Mihai Eminescu. 

Unul dintre aceştia a fost rugat să povestească ce ştie despre fiul căminarului Gheorghe Eminovici. Şi acesta a început să-şi depene amintirile.

– Îl ţin bine minte: venea prin sat pe când era elev la Cernăuţi, apoi mai da pe aici şi-n vacanţele lui de student la Viena şi Berlin, pe urmă o dată a sosit şi cu o femeie bălaie. Dar după aceea n-a mai auzit nimeni de dânsul.

 

19. Îmi place, în toamnă, să mă plimb când picură de sus. 

Dacă am ploaie – îmi fac rost de o umbrelă.

Iar dacă am umbrelă – îmi fac rost de o ploaie.

Tuturor – sănătate!