Predică la duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei, Mt. 15, 21-28)

2252

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Vrednicilor de iubire şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Ne împărtăşim, precum Bunul Dumnezeu ne-a dăruit, din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei. Şi cuvântul pentru astăzi dăruit şi rânduit este aşa precum l-am ascultat la vremea cuvenită, iar acum îl readucem în inimile noastre. Să ascultăm cuvântul dumnezeiesc:

Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “ieşind de acolo (din locul unde se afla, într-o comunicare cu fariseii şi cărturarii, despre care vom spune un cuvânt mai pe urmă), a plecat în părţile Tirului şi ale Sidonului (în partea de nord a Israelului, pe litoralul Mării Mediterane). Şi iată o femeie cananeancă (de alt neam decât cel evreiesc), din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)

Iubiţilor, acesta este cuvântul şi momentul de adâncă revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adânci chemări de la noi, anume a credinţei. Taină a tainelor, început al virtuţilor. Mai întâi, când auzim cuvântul: “Ieşind de acolo” . De unde anume ieşise Iisus? De la o întâlnire cu fariseii şi cărturarii, venind din Ierusalim. Şi care îi puseseră o întrebare din partea lor răscolitoare. Anume, L-au întrebat: “Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine. Iar El, răspunzând, le-a zis: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârşească. Voi însă spuneţi: Cel care va zice tatălui său sau mamei sale: Cu ce te-aş fi putut ajuta este dăruit lui Dumnezeu, Acela nu va cinsti pe tatăl său sau pe mama sa; şi aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru datina voastră.”
(Matei 15, 2-6).

În scurt, ei puneau în faţa Mântuitorului o întrebare dintr-un anumit aşezământ al vieţii. Deci una era tema pe care o puneau ei: de ce nu-şi spală omul înainte de a primi pâinea… era o rânduială firească a Legii, un anumit mod – nu doar că Mântuitorul nu ar fi luat seama şi la acest mod de a vieţui, dar ei îl fixau în felul lor. Problema lor era aceasta, a unui comportament – i-am zice astăzi – civilizat, dar mai propriu zis pentru sănătatea trupească, firească. Atunci Mântuitorul le răspunde: luaţi aminte la această datină a bătrânilor (datină după rânduiala vieţii, cum îi învăţau bătrânii pe copii). Voi aţi călcat porunca lui Dumnezeu de a cinsti pe tată şi pe mamă şi, mai grav, ca să fie scutiţi de această rânduială sfântă a iubirii de părinţi, fundamental, de om, mai ales de părinţi, cum era statornicită prin una din poruncile Decalogului şi încercau să se acopere în faţa părinţilor: iată, ajutorul pe care trebuia să vi-l dau vouă, tată şi mamă, l-am dat la templu. Nu mai am de unde. Dar câtă trebuinţă are Dumnezeu de bani? Ca dovadă, Mântuitorul nu s-a atins de bani. Atunci când a venit oarecine dintre cei care adunau impozitele, birurile, Mântuitorul ştiţi ce a făcut: L-a pus pe Petru să arunce mreaja în mare, a scos un peşte şi, din sânul peştelui a scos un bănuţ şi a achitat darea.

Atunci, tema întrebării adresate Mântuitorului de către farisei şi cărturari era una de la suprafaţa existenţei, nu din miezul, din adâncul aşezării şi chemării noastre. Căci Iisus zice: “Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: «Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale oamenilor». Şi chemând la Sine mulţimile, le-a zis: Ascultaţi şi înţelegeţi: Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Ştii că fariseii, auzind cuvântul, s-au scandalizat? Iar El, răspunzând, a zis: Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină”. Care credeţi că este răsadul acesta? De a fi creat după chipul lui Dumnezeu. Răsadul fundamental al omului e în acest binom (după cuvântul lui Newton), adică a fi creat după chip. Dumnezeu – Chipul şi tu, omule, după chipul lui Dumnezeu. Acesta e răsadul divin al zidirii şi vocaţiei umane. “Lăsaţi-i pe ei, a zis Iisus, sunt călăuze oarbe orbilor”. Ce cuvânt greu! Cei orbi pot să asculte de aceste călăuze. E o mare tragedie nu numai să fii călăuză oarbă, ci şi eu, care ascult, să fiu tot orb, să nu desluşesc între bine şi rău. Şi a zis Domnul şi acest cuvânt, adeseori întrebat de noi: “Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15, 7-14). Înţelegem atunci că această dispută este una a mergerii la adânc, ca să te cunoşti pe tine, omule, să fii în stare să răspunzi chemării lui Dumnezeu. Căci din nou a zis Iisus către ucenici: “Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15, 17-20).
Adică, propriu-zis, cum Psalmistul spusese inspirat, “Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile” (Ps. 32, 7) şi, iarăşi: “adânc pe adânc cheamă” (Ps. 41, 9). Vistieria e sânul lui Dumnezeu; adâncul e zidirea noastră după chip dumnezeiesc. Şi atunci, adânc pe adânc cheamă. Sau a te simţi cu adâncul din tine în vistieria lui Dumnezeu înseamnă a comunica cu El. Şi numai această comunicare din adânc te luminează şi te aşază în adevăr, în adevărul lucrurilor, cum zice un tropar la sf Nicolae: “Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor”. Iar adevărul e Dumnezeu şi lumina Lui.

Atunci, în disputa aceasta, Mântuitorul a ieşit din mijlocul lor cu tristeţe… Era aproape de hotarul de nord al Israelului, şi a trecut dincolo, în părţile Tirului şi ale Sidonului, două cetăţi pe care Mântuitorul le-a mai numit, zicând tot către farisei şi cărturari: “Dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile din mijlocul vostru, de mult s-ar fi pocăit” (Matei 11, 21). Erau două cetăţi din lumea aceea antică, pe care nu se cuvine să o numim după graiul nostru obişnuit, păgână, adică despărţită de Dumnezeu. Nimic nu cade din braţele lui Dumnezeu. Cazi numai tu, cu cugetul, cu conştiinţa ta. Dar “al Domnului este pământul şi plinirea lui” (Ps. 23, 1).

Şi a trecut Mântuitorul în părţile Tirului şi ale Sidonului şi să ascultăm acum cu deosebită luare aminte, pentru că ni se descoperă că tocmai de acolo, după ce s-a despărţit pentru o clipă, trupeşte, fizic, de farisei şi cărturari, iată, acolo iese în faţa Lui o femeie hanaaneeancă. După evanghelia sfântului Marcu spune păgână. Păgâni erau numiţi de către evrei îndeosebi grecii, şi pentru că se închinau la idoli, dar şi pentru că de curând fusese pe acolo imperiul elenist, de la Alexandru Macedon. Şi întrucât elinii vroiau să introducă un fel de cult al zeităţilor lor, şi evreii îşi păstrau legea lor, ne aducem aminte de fraţii Macabei, care s-au jertfit pentru legea lui Dumnezeu. De aceea, acea femeie hanaaneeancă, spun interpreţii, era o grecoaică. În părţile Tirului şi ale Sidonului erau despărţite neamurile – Galileea neamurilor. Mai ales, fiind şi la hotar cu Marea Mediterană, călătoreau, era o mare plină de corăbii… şi această femeie, siro-feniciană, ca localitate, dar de neam grec, a venit în calea Mântuitorului şi a strigat: “Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt”. Iisus tace. Şi noi ştim: tăcerea lui Dumnezeu e şi răspuns. Când Mântuitorul, în grădina Ghetsimani, S-a rugat: “Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu” (Marcu 14, 36), a tăcut Părintele ceresc. Acum Iisus, la fel, tace. Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu spune că tăcerea e graiul veşniciei, graiul cerescului, al divinului. Şi acolo sunt graiuri, auzite în taina aceasta, pe care noi o numim tăcere. N-a răspuns nici un cuvânt Iisus. Atunci, ucenicii intră ei în această aşezare – o repet: Iisus, femeia hanaaneeancă în faţa Lui, ucenicii.

Femeia s-a rugat: Fiule al lui David, ai milă… Încă un gând: Fiule al lui David – această femeie a cărei fiică era chinuită de demon, de o suferinţă înspăimântătoare… Aşezaţi-vă fiecare în clipa aceasta în starea unei mame şi a unei copile bolnave, şi ea, deşi păgână, Îl numeşte Fiul lui David. Înseamnă că ea, de când era bolnavă fiica ei, alerga oriunde – la medici, la înţelepţi, cumva, la vreun preot din legea lor; fiind la hotarul lui Israel, şi la evrei. Ştia că un descendent din David, Mesia, trimisul lui Dumnezeu, va veni în lume. Şi atunci, ea aşa strigă: Fiul lui David, Mesia, Doamne, ai milă de mine. Iisus tace. Atunci, în această aşezare, intervin ucenicii. Şi ucenicii Îl roagă: Iată, slobozeşte-o, strigă în urma noastră. Intervenţia lor, dacă vreţi, nu e cuvenit să spun în predică, dar, pentru înţelesul nostru, ca într-o scenă, cum intervin atâtea glasuri, atâtea prezenţe, atâtea conştiinţe, fiecare cu aşezarea, cu chemarea, cu dorul, cu ştiinţa, cu priceperea, cunoştinţa, virtutea ei. Deci după femeie, Mântuitorul, apoi ucenicii, şi când zic ucenicii: slobozeşte-o, strigă în urma noastră, Iisus, din nou, intervine. Şi ce spune: Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Rămânem uimiţi când privim pe de afară lucrurile, nu pătrunzând în lăuntrul lor. Cum, Doamne, puteau spune ucenicii, nu eşti trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel? Dar Tu acum unde eşti? Eşti pe alt pământ. Da, noi ştim, când i-ai trimis pe cei şaptezeci să vestească, ne-ai spus: “În calea păgânilor să nu mergeţi, în cetate de samarineni să nu intraţi. Mai curând mergeţi la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 5; Luca 10, 1). Iar acum, Tu spui: Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Totuşi, acum, eşti în părţile Tirului şi ale Sidonului. Cum stau lucrurile, care e tâlcul din toată această aşezare şi reaşezare, împletire şi împlinire? Da, pentru că aşa se socotea în sânul lui Israel, că Mesia e trimisul lui Dumnezeu pentru Israel. Iar acum Mântuitorul – o, Doamne, ce pedagogie divină se dezvăluie aici! – pe de o parte le răspunde lor ca şi cum ar fi vorbit în numele fariseilor şi al cărturarilor cu care se întâlnise puţin mai înainte, şi dintre care plecase. A ieşit de acolo şi a venit aici, în lumea acestora care-s dincolo de Israel, dar Îl căutau. Iată, acea femeie păgână Îl şi recunoaşte, că e Fiul lui David.

Deci în graiul lor, al fariseilor şi cărturarilor le răspunde. Îi prinde şi pe ei în acest aşezământ. Observaţi? În această arie, în acest loc dumnezeiesc, cu adevărat, atotcuprinzător. Încât, cum sesizăm, şi iertaţi că mă repet: vorbeşte hanaaneeanca, vorbeşte El, apoi ucenicii, dar îi pune şi pe farisei şi cărturari, căci vorbele Lui nu erau ale Lui: “Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar El a fost trimis către toată lumea. Însă ei credeau că numai pentru ei. Şi atunci, din nou, în această confruntare de inimi, de conştiinţe, când femeia aude, permanent vie în conştiinţa ei, atât de vie precum vom vedea, ea vine în faţa Mântuitorului, cade în genunchi, se prăbuşeşte şi strigă: Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa! Şi cu tot strigătul ei, atât de răscolitor, sfâşietor în acelaşi timp. Şi Iisus, o nouă probă, o nouă încercare: în liniştea lui dumnezeiască, în seninătatea, serenitatea Lui, îi spune: Femeie, nu se cuvine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Textul grecesc spune, mai precis: căţeilor. Cu adevărat, uimirea este la culme. Un asemenea răspuns… nici nu ştii la ce să te aştepţi.

De unde era acest cuvânt care, în gura Mântuitorului, în gura Iubirii supreme, să răspundă unui suflet atât de chinuit, zdrobit. Cine, Doamne, sunt stăpânii şi cine sunt câinii? În lumea aceasta, care e una, Doamne, a Ta. Oricare din lumea aceasta care se va socoti stăpân şi pe ceilalţi să-i facă drept câini… şi din nefericire în istorie de atâtea ori a fost aşa. Să nu mai fie! Şi răspunsul, iubiţilor, iarăşi, e atât de uimitor. Totul, într-o lumină negrăită. Atunci, femeia, îngăduiţi… Care din femeile de aici, chiar şi bărbaţi, la o asemenea provocare, cine ar fi răspuns aşa? Nu le judecăm. Numai când spunem: dar ce, Doamne, eu sunt câine sau căţea? Or, ce-a răspuns ea? Da, Doamne, adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă măcar din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Răspunsul e uluitor; e inspirat din partea celui care, El cel dintâi, dăduse pilda aceasta. El, care, cum va spune sfântul Pavel mai pe urmă, “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8). Pe cruce în vremea aceea numai robii, sclavii erau executaţi. Deci în starea cea din urmă. Atunci, cu adevărat, femeia avea în faţa ei pe acela care, Fiul lui Dumnezeu, Domn al vieţii, luase chipul robului, lăsându-se la puterea stăpânilor. Ea, ca să răspundă: Iată, şi câinii mănâncă măcar din firmituri. Doamne, dă-mi din firmiturile puterii Tale, dăruieşte puterea ta acelor stăpâni, tuturor, numai dacă ei vor şti că acea putere este a robului, a sclavului, nu a celui ce cu puterea lui nu ştie ce să facă.

Şi răspunsul acesta… Atunci, s-a revelat, iubiţilor, în răspunsul, şi aici să fim iarăşi cu luare aminte, nu numai sentimental, ci şi adânc, nu numai la virtute şi la cunoştinţă, ci şi mai adânc, că întâi e cunoştinţa de Dumnezeu, spun Părinţii, cunoştinţa adevărului, şi care se primeşte prin virtute, prin smerenie, credinţă şi dragoste. Atunci, femeia, cu adevărat a revelat în adânc taina credinţei. Credinţa, iubiţilor, e începutul virtuţilor, maica virtuţilor, adâncul virtuţilor. E calea cunoaşterii lui Dumnezeu. Avem raţiune, logică, ne-a dat Dumnezeu şi aceasta, să cunoaştem lumea aceasta. Ne-a dat simţurile prin care, dacă vreţi, o pipăim, o percepem, ne-a dat mintea prin care o pătrundem, o judecăm, dar mai adânc, adâncul adâncurilor, al sufletului, e spiritul, inima. Şi ochiul inimii e credinţa. Zicea sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: trei lucruri cere Dumnezeu de la om: credinţa de la suflet, adevărul de la limbă şi înfrânarea de la trup – ca să poţi să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu, să comunici cu El, să te împărtăşeşti de El, din puterea Lui, din darurile Lui.

Şi această femeie avea acest dar, al credinţei. Suferinţa ei pentru copila ei, îndelungată suferinţă. Iarăşi, parcă în sensul negativ, adânc al adâncurilor suferinţei. Una e să suferi în trup. Cel puţin, îţi vezi boala, te duci, ţi-o tratezi, judeci asupra ei. Dar când e bolnav în suflet, să nu mai fii în stare să-ţi cunoşti suferinţa… “Calea nebunului e dreaptă în ochii lui, spune Înţeleptul (adică nebunul nu ştie că-i bolnav), iar înţeleptul cere sfat”. Acea mamă avea tragismul acestei dureri a durerilor. Aşa s-a forjat adânc în ea credinţa.

Şi, poate, s-o tâlcuim puţin, timp de un minut. Cum dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, a cărui zi, iată, de curând am cinstit-o, ce spune el despre credinţă: Credinţa, dacă e cunoştinţa ce nu se poate dovedi (Evrei 11, 1), atunci credinţa e o legătură mai presus de fire; de firea noastră. Adică firea minţii şi a trupului cu puterile dăruite. Trupul cu cele cinci simţuri, mintea cu judecata, cu logica ei. Atunci, credinţa e mai presus. Cum zice un filosof astăzi: ea decolează mai sus de raţiune. Adică în universul infinit. Nu nesocotim raţiunea, Doamne păzeşte! E dumnezeiască. Dar raţiunea merge până la un loc; ea judecă cele văzute şi, cum o spunem mereu: uneltele de măsură ale raţiunii sunt cele mărginite în timp şi spaţiu; cele zidite, cele care ţin de ce a creat Dumnezeu în timp şi spaţiu, în început; nu din veşnicie. Care e deosebirea adâncă între Cel nezidit, Cel veşnic, Dumnezeu, şi noi cei zidiţi, mărginiţi, vremelnici? E pentru ştiinţa oricui. Or, aşa zice Sf Maxim: credinţa e legătura mai presus de fire. Când zice fire, să nu uităm: sunt două firi – firea lui Dumnezeu, care e nesfârşită, fiinţa nemărginită, veşnică, şi firea noastră zidită. Deci credinţa mai presus de firea noastră, dincolo de ceea ce este mărginit. Credinţa te înalţă într-un univers mai presus de firea noastră, te uneşte cu firea dumnezeiască. De aceea zice un om credincios: Dumnezeu a dat omului credinţa ca El să locuiască în noi. Să simţim prezenţa Lui în noi. Cu ochiul acesta, vederea aceasta, simţirea aceasta a inimii. Să-L simţim pe El în noi. Deci iată ce e credinţa.

Atunci, când din acest dar al lui Dumnezeu, eu cred în El, şi la ce măsură să ajung să cred… Se ridică în noi, te înalţă credinţa… Şi urmărim această suită pe care sf Maxim a trăit-o. Şi atunci ajunge omul, prin credinţă, la cunoaşterea lui Dumnezeu şi, prin lucrarea virtuţilor, când a ajuns să se izbăvească de patimi, să rabde încercările, să înţeleagă raţiunile virtuţilor şi chipurile lucrărilor (când încep lucrările să capete lumina aceasta a virtuţilor, a darurilor dumnezeieşti, se vede pe faţa omului, imediat, ca adâncul cerului în ochii unui copilaş, în curăţie), când ajungi la dezrădăcinarea afecţiunii sufletului faţă de trup. Dezlegarea simţurilor de legătura numai cu lucrurile sensibile. Şi, scurt vorbind, să scoţi mintea din cele create – din firea aceasta menită stricăciunii şi morţii – şi să-ţi uneşti firea, prin credinţă (ca la Sfânta Împărtăşanie, să ţi-o împărtăşeşti: Fiule al lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte!). Când te-ai dezlegat de toate acestea, atunci ce se petrece? Zice sf Maxim: credinţa mută legea firii tale întocmai ca pe un munte nemişcat. Mută legea firii. La ce se referă? Legea firii trupeşti, care e legată numai de cele trupeşti. Când Mântuitorul a căutat în smochinul neroditor rod, n-a găsit şi l-a blestemat: “În veac să nu se mai facă rod în tine”. Şi a doua zi dimineaţa, când au trecut pe lângă el, ucenicii Îi spun: “Smochinul pe care L-ai judecat aseară s-a uscat”. Şi ce-a răspuns Mântuitorul? Aveţi credinţa lui Dumnezeu! (Marcu 11, 22) Aşa e în original: lui Dumnezeu, nu în Dumnezeu, ca şi cum ar pleca de la mine. “Căci adevăr zic vouă: de veţi zice muntelui acestuia: Ridică-te şi te aruncă în mare, nimic nu-i va fi cu neputinţă celui care crede”. Auziţi. Dar ce fel de credinţă? Credinţa lui Dumnezeu. Adică legea firii tale s-a mutat. Credinţa a mutat legea firii tale din stricăcios în nestricăcios. Din puterea lumii acesteia. Un medic, un binefăcător fac ce pot. Acolo intervine, atunci, legea firii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, şi, cum zice sf Maxim, credinţa mută legea firii în legea lui Dumnezeu, Ziditorul, Atotputernicul. Dar când te-ai dezlegat de orice te slăbănogeşte şi te îndoieşte. Numai când am citit adâncimile acestea mi-am dat seama: omul acesta, sf Maxim a trăit aceasta: dezrădăcinarea afecţiunii sufletului faţă de trup. Încercarea, necazurile, suferinţa… El pentru credinţa lui ştiţi unde a ajuns. Şi împăratul era împotrivă. El n-a clintit. Şi ca să nu mai vorbească şi să nu mai scrie, i s-a spus: dacă tu rămâi în acest crez care spui că e adevărul, vei suferi următoarea pedeapsă: ţi se va smulge limba şi ţi se va tăia mâna dreaptă. Sf. Grigorie Teologul, pe care el îl ştia probabil pe din afară, spunea că Dumnezeu cere adevărul de la limbă, credinţa de la suflet şi înfrânarea de la trup. A fost să aleagă dacă să tacă, să nu mai dea mărturia adevărului sau să i se îngăduie şi să suporte această mărturie. Şi i s-a tăiat mâna dreaptă, i s-a scos limba, ca să nu mai vorbească. Dar credinţa în el, din adâncul ei a rămas în lumină divină.

Înţelegem atunci ce înseamnă taina credinţei care mută munţii. Mută legea firii noastre stricăcioase, creată şi ne împărtăşeşte din lumina divină. Şi atunci tu crezi şi mărturiseşti, cu toată fiinţa ta, aşa cum a mărturisit femeia hanaaneeancă. Când ea a dat acel răspuns, în loc să se mânie, să socotească că a fost batjocorită, dispreţuită: Doamne, dar şi câinii mănâncă măcar o fărâmitură de la masa stăpânilor. Dă-mi o fărâmitură, Doamne, Tu, Stăpâne! Şi Iisus i-a spus: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum vedeţi. Şi s-a tămăduit fiica ei în clipa aceea. Dar ce încercare, ce probă, ce mărturisire, ce punere la încercare din partea Mântuitorului. Şi le spune, şi ei şi ucenicilor. Ia mărturie şi a fariseilor. Şi, ca să le pună în lumină ucenicilor, după ce avusese disputa cu fariseii şi cărturarii: iată, în aceste locuri, dincolo de hotarele unde am fost, iată ce lume veţi întâlni. Pentru că îi pregătea pentru toate neamurile de sub cer. Iată ce lume veţi întâlni, ca această femeie, cu mărturia aceasta sfântă. De oriunde de pe faţa pământului, de unde scânteiază şi o scânteie care aprinde universul luminos al adevărului. Şi nu ştii pe cine întâlneşti.

Zilele acestea a venit un creştin să mă roage: “Părinte, am primit o sarcină (el e tâmplar): să fac catapeteasma unei biserici”. Noi am primit o biserică la Roma, unde slujeşte un preot ortodox – părintele Iuvenalie. La Trei fântâni, locul unde a primit martiriul sf. Pavel, capul lui a sărit de trei ori. El, care a spus ce înseamnă credinţa. Şi a fost dată biserica aceea să slujească un preot ortodox român. Deci Biserica romano-catolică într-o comuniune cu noi, românii. Şi tâmplarul acesta a primit sarcina să facă o catapeteasmă, pentru că, ştiţi, romano-catolicii nu au altarul ca noi. “Mă cutremur pentru sarcina pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Te rog, binecuvintează-mă şi roagă-te, părinte pentru mine”. Şi eu m-am cutremurat şi m-am minunat, şi mi-am adus aminte cum iconarii noştri întâi posteau şi se rugau. Şi, ca orice lucru bun, trebuie să-l începi cu Dumnezeu. Orice lucru pe care-l fac să-l primesc cu binecuvântare, cu rugăciune şi cu post, cu înfrânare de la orice pătimire trupească. Orice lucru pe care-l faci să-l faci cu ochii credinţei. Să încercăm astăzi, la ochii credinţei canaaneencei, la ochii credinţei acestui smerit tâmplar (un om tare cuvios şi smerit), oriunde ne-am afla, aşa să începem a lucra, cu ochii credinţei, adică să-L ai pe Mântuitorul în faţă.

Să zici: Doamne, ajută-mă! Să încercăm să credem. Atunci, ca un răspuns din partea Mântuitorului: mare e credinţa ta, fie ţie precum voieşti. Împlinească-se lucrul tău! Oriunde: în fabrică, în uzine, în birou, în cabinet medical, la şcoală. Totul să-l faci cu ochiul credinţei. Noi aşa credem că se mântuie lumea.
O, Doamne, în clipa aceasta noi rostim, ca şi canaaneeanca: Doamne, ajută-mă! Şi fă-ne, Doamne, să auzim cuvântul Tău! Omule, de oriunde, fă aşa. Şi, “mare este credinţa ta”. Dacă ai suferinţe, boli, necazuri… fie ţie precum voieşti, zice Domnul. Amin

Parintele Constantin Galeriu


Articolul Precedent
Articole postate de același autor
431

Duminica a doua după Cincizecime la Mănăstirea Suruceni

„Privind la traiul sfinților, să le urmăm credința, dragostea, nădejdea, zelul, viața, stăruința în luptă, răbdarea până la sânge, ca să avem părtășie cu ei și la cununile slavei.” (Sfântul Ioan Damaschin) În Duminica a 2-a după Cincizecime, numeroși creștini s-au adunat la Mănăstirea Suruceni pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie, […]