Sfântul Evanghelist Ioan vorbeşte foarte mult în Evanghelia sa despre o alternativă cerească la hrana pământească. Alternativa la hrana pământească materială (pâinea, apă, vinul, etc) este hrana duhovnicească, nematerială, care „coboară din cer” (pâinea cea cerească, apa cea vie, cuvântul lui Dumnezeu). Aceasta nu este o metaforă. Realitatea duhovnicească, nematerială nu este mai puţin „reală” decât realitatea materială.
Realitatea duhovnicească este mai consistentă decât realitatea materială. Duhul este mai consistent decât materia. De fapt, Duhul este cel care dă consistenţă materiei, care încheagă materia. Duhul umple totul, materia nu umple totul. Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24) şi omul este chemat să fie duh. Apa cea vie, aşadar, este Duhul pe care aveau să-L primească cei ce cred, după preaslăvirea lui Hristos. (…) omul a fost făcut să trăiască, nu autonom şi izolat, ci în comuniune, spunem noi, împreună cu Dumnezeu. Nu numai într-o legătură morală, de prietenie, de vizite sau de contacte de la distanţă, ci într-o legătură consistentă, adică în unire cu Dumnezeu. Din această legătură sau prin această legătură omul primeşte viaţa dumnezeiască, nestricăcioasă, viaţa prin excelenţă, viaţa veşnică.
Unirea omului cu Dumnezeu se realizează mai întâi în persoana Dumnezeu – Omului Hristos, iar prin pogorârea Duhului Sfânt, se realizează în toţi cei care, crezând, primesc prin botez Duhul lui Dumnezeu. Întruparea Fiului lui Dumnezeu are acest obiectiv întemeietor de a da lumii şansa vieţii dumnezeieşti, a vieţii veşnice.(…) Istoria lumii se împarte în două. Este o istorie până la Hristos şi o istorie după Hristos. Este o lume până la Hristos şi o altă lume după Hristos. Punctul culminant este Pogorârea Duhului Sfânt sau Cincizecimea. Pogorârea Duhului Sfânt încununează iconomia dumnezeiască lucrată prin Fiul. (…) „Oferta” vieţii prin excelenţă este făcută pentru aici şi pentru acum, ca alternativă la viaţa stricăcioasă, trecătoare, nedeplină.
Din păcate, şi din vina teologiei noastre – s-a încetăţenit credinţa că viaţa veşnică este viaţa de după moarte. Nu! Este viaţa care biruie moartea, întrucât biruie stricăciunea şi păcatul, amăgirea şi falsitatea, eşecul existenţial, deşertăciunea, goliciunea fiinţială, deprimarea, nihilismul! Este viaţa care umple de sens, bucură adânc, deschide orizonturi existenţiale, aduce satisfacţia adevăratei împliniri. Viaţa aceasta este rezultatul hrănirii cu hrană duhovnicească (adică nematerială, având consistenţa duhului), care vine din cer. Cei care merg la biserică râvnesc la această hrană şi o primesc, chiar dacă, de multe ori, nu au deplina conştientizare a ei. Cei care merg la biserică se hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, cu mângâierea chipului lui Dumnezeu şi al sfinţilor, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu puterea semnului Crucii, cu sfinţenia lui Dumnezeu, împărtăşită prin apa sfinţită sau anafură, cu harul lui Dumnezeu.
Se hrănesc, de asemenea, cu hrană cerească prin excelenţă, lăsată moştenire omenirii de Hristos, şi anume Trupul şi Sângele Său, prin pâinea Domnului euharistică şi vinul euharistic.(…) Marea problemă este absenţa simţului cu care am putea percepe această realitate. Chiar şi cei care sunt în această postură, creştinii care prin botezul în numele Sfintei Treimi au primit Duhul lui Dumnezeu, au devenit Biserică ei înşişi, chiar şi aceia, noi adică – nu au suficient de dezvoltat, uneori chiar deloc treaz, simţul prin care ar putea percepe prezenţa în ei a Duhului lui Dumnezeu sau a harului dumnezeiesc. (…) De ce noi nu sesizăm această prezenţă dumnezeiască? Pentru că încercăm să-L găsim pe Dumnezeu sau Duhul lui Dumnezeu în limitele realităţii lumii noastre. Încercăm să-L descoperim sau să-L citim cu simţurile noastre fizice sau cu mintea noastră limitată.
Nu ne deschidem spre altceva, spre dincolo de noi, de lumea perceptibilă nouă prin fire. Ca să ne deschidem spre altceva trebuie să pornim de la conştiinţa limitelor simţurilor noastre fizice. Pentru că lumea pe care ne-o descoperă aceste simţuri şi mintea care prelucrează informaţiile acestor simţuri nu epuizează realitatea nici pe departe. (…) Ştiinţa cea mai avansată demonstrează că lumea este departe de a se epuiza în ceea ce putem noi accesa cu simţurile noastre şi chiar cu prelungirea ştiinţifică a simţurilor noastre, adică cu instrumentele care ne permit vederea materiei până în cele mai mici particule.
Trebuie să descoperim simţul sau instrumentul care ne face capabili să percepem prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nu prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu, cel puţin roadele sau consecinţele prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu. Ne spune Sfântul Apostol Pavel că sunt câteva roade foarte evidente ale prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu şi anume: pacea, liniştea, iubirea, înfrânarea, răbdarea, blândeţea, etc. Acolo unde lipsesc aceste roade, nu există Duhul lui Dumnezeu. Ne mai spune acelaşi Apostol Pavel, că lucrul esenţial este credinţa în Hristos. Pentru oameni, de obicei, credinţa înseamnă adeziunea la un crez.
Nu este vorba despre adeziunea la un crez sau la ideologia cuiva, ci este vorba despre încrederea într-o persoană. (…) Credinţa înseamnă să te încrezi în Hristos, să-L crezi pe Hristos Iisus.
A crede în Dumnezeu începe de la a-L crede pe Hristos, a te încrede în personajul extraordinar Hristos, al Cărui discurs îl avem în Sfintele Evanghelii şi în continuare în istorie, în experienţa multora dintre creştini. (…) Şi iată, prin încredere, omul poate dobândi darul Duhului Sfânt şi poate el însuşi deveni un pol iradiant al celor dumnezeieşti: „Vor curge râuri de apă vie!”. Vor iradia din el blândeţea, iertarea, răbdarea, pacea, bucuria, dragostea. Se simte lucrul acesta. De ce ne simţim în linişte şi în pace, atunci când intrăm într-o mănăstire? Pentru că acolo este Duhul lui Dumnezeu dătător de pace. De ce ne simţim în pace când suntem în faţa unui duhovnic, a unui sihastru? Pentru că iradiază din el pacea lui Dumnezeu.
(Pr. Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2010)
