De multe ori, noi, cu frământările şi temerile şi starea noastră sufletească urâtă, fără să vrem şi fără să ne dăm seama, facem rău celuilalt, chiar şi dacă îl iubim foarte mult, precum, de pildă, mama pe copilul ei.
Mama transmite copilului toată neliniştea ei pentru viaţa lui, pentru sănătatea lui, pentru creşterea lui, chiar dacă nu-i vorbeşte, chiar dacă nu lasă să se vadă ce are înlăuntrul ei. Această iubire, adică iubirea firească, poate uneori să vatăme. Nu se întâmplă însă acelaşi lucru cu iubirea lui Hristos, care se află într-o strânsă legătură cu rugăciunea şi sfinţenia vieţii. Această iubire îl face pe om sfânt, îl linişteşte, pentru că iubire este Dumnezeu.
Iubirea să fie numai în Hristos. Pentru a-i folosi pe ceilalţi, trebuie să trăieşti în iubirea lui Dumnezeu, altfel nu-l poţi folosi pe semenul tău. Nu trebuie să-l sileşti pe celălalt. Va sosi ceasul lui, va veni clipa, ajunge să te rogi pentru el. Prin tăcere, îngăduinţă şi rugăciune, îl folosim pe celălalt în chip tainic. Harul lui Dumnezeu limpezeşte zările minţii lui şi-l încredinţează de iubirea Sa. Aici este punctul delicat. Dacă va înţelege că Dumnezeu este iubire, atunci o lumină îmbelşugată, pe care n-a mai văzut-o niciodată, se va pogorî asupra sa. Va afla astfel mântuirea.
Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, p. 311-312
