Omul dacă vrea să nu se chinuiască, trebuie să creadă în acel „Fără Mine nu puteţi face nimic” pe care l-a spus Hristos. Adică să se deznădăjduiască de sine în înţelesul cel bun şi să creadă în puterea lui Dumnezeu. Atunci când cineva se deznădăjduieşte de sine în înţelesul cel bun, atunci Îl află pe Dumnezeu. „Toată nădejdea mea spre Tine o pun”.
Chiar şi oamenii cei mai duhovniceşti nu îşi au asigurată în această lume pe deplin viaţa lor, de aceea se ţin pe ei înşişi mereu în asigurarea lui Dumnezeu, nădăjduiesc în Dumnezeu şi se deznădăjduiesc numai de „eul” lor, deoarece „eul” îi aduce omului toată nefericirea duhovnicească.
Încrederea în sine este duşmanul nostru cel mai mare şi mai rău, pentru că ne aruncă în aer fără milă şi ne lasă nefericiţi pe drumuri. Când omul are încredere în sine, se leagă şi nu poate face nimic, sau se luptă singur. Atunci este firesc să fie biruit de vrăjmaş sau să nu reuşească şi astfel să i se zdrobească „eul” său. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseşte foarte înţelept ca să vedem şi intervenţia Sa dumnezeiască şi nereuşita ce am suferit-o prin încrederea noastră în sine. Atunci când cineva urmăreşte şi cercetează fiecare eveniment ce se petrece în viaţa sa dobândeşte experienţă, ia aminte şi astfel sporeşte.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 274-275)
