Se întâmplă cu cel smerit ca şi cu pomul. Când pomii poartă rod mult, rodul înconvoaie ramurile şi le trage în jos, iar cel ce nu poate să facă rod se înalţă și stă drept. Așa este şi cu sufletul: când se smereşte, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smereşte mai mult.
De aceea, sfinţii, cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe ei înşişi mai păcătoşi. Aşa îl auzim pe Avraam. Când L-a văzut pe Domnul, s-a numit pe sine pământ şi cenuşă. Proorocul Isaia, când a fost chemat în misiunea sa de prooroc, a exclamat: „Vai mie, sunt necurat”.
Priviţi smerenia sfinţilor, în ce sfinţire se aflau inimile lor! Nicicând erau trimişi de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriţi nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviţi. Astfel, Moise I-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: „Mă rog Ţie, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas şi zăbavnic cu limba” (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: „Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne”. Şi, simplu spunând, fiecare dintre sfinţi avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naşte în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smereşti cu adevărat, la momentul potrivit şi, astfel, capeţi această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poţi dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reuşit să adunăm cu destulă trudă şi rămânem tot goi şi tot săraci, şi tot mândri, şi tot neştiutori.
Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, Bucureşti, 2002, p. 25
