Este condiţia smereniei sinceritatea. Nu poate fi un om smerit nesincer, aceea este făţărnicie, nu smerenie. Smerenia adevărată este fără nici un fel de prefăcătorie, este sinceritate absolută, altfel nu mai e smerenie, este un orgoliu diabolic foarte bine deghizat, condiţia smereniei este să fie reală.
***
Smerenia se câştigă cunoscând toate acestea, cunoscându-ţi limitele şi ajungând la credinţa că toate darurile pe care le ai sunt daruri primite şi nu e meritul tău. Eu n-am putut să mă mândresc niciodată (eu, personal), pentru că nicicând n-am avut posibilitatea să cred că darurile - multe, puţine - cu care m-a înzestrat Dumnezeu sunt fructul înţelepciunii, sunt ale mele, personale. Slăbiciunile, greşelile mele, acelea mi le împropriez, acelea sunt ale mele. Dar, dacă am mai multe sau mai puţine daruri, sunt foarte convins, şi constat aceasta, că sunt primite. Al meu este numai că m-am învoit cu îndemnurile şi cu darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu, adică eu nu mi le-am împropriat, ci mi-am dat seama că toate acestea pe care mi le-a dat Dumnezeu reprezintă un dar, un fruct al conlucrării voinţei mele libere cu voinţa lui Dumnezeu. Când eşti conştient de asta, atunci nu devii orgolios, dar devii conştient, devii mulţumit, devii încântat, devii fericit, ştii să apreciezi darurile pe care le ai, le preţuieşti, că sunt extraordinare.
