Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor nu o ţin pentru ei înşişi. De aceea, nu ţin nici lucrurile frumoase, nici nu sunt impresionaţi de frumuseţile lumii, arătând prin aceasta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă.
Nu există om mai înţelept decât cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că Îl pierd pe Hristos.
Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură să nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a anchilozat mâna din prea multă strânsoare şi-a strâns şi inima sa făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece, va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră redevenind inimă de om, deschizându-i-se în felul acesta uşa Raiului.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole, traducere din limba grecă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 101-102
