Eu cred că cine obosește, cine se plictisește de dar, nici măcar nu l-a scos din „cutia“ în care l-a primit! Cred că nu l-a scos din ambalaj! Dacă primești un cadou, oricât ar fi de frumos ambalajul, și-l ții acolo, să zicem că e o carte, frumos ambalată, și dac-o tot admiri, „ce frumos, ce frumos…“, sigur că într-o zi te vei plictisi! Atunci poți s-o scoți din ambalaj și poți să te uiți la copertă: „Ce frumos!“, o pui în bibliotecă și te uiți o zi, două, trei… ce copertă frumoasă are! Și iarăși te plictisești. De ce? Pentru că privești doar ceea ce se vede. Or, darul lui Dumnezeu – și ce nu este darul lui Dumnezeu? – are și un conținut care nu se vede. Lucrurile apar așa cum apar, dar dincolo de aparența lor este ceea ce se ascunde în această aparență și așteaptă să se dezvăluie. Nu? Pâinea, are o aparență. Noi o simțim cu simțurile noastre. O simțim că este proaspătă, cu mâna, o pipăim, o mirosim cu nasul, o gustăm, dar dincolo de aparența ei, de felul în care apare simțurilor noastre, ea este hrană, ea este ceea ce ne dă viață. Ai văzut vreun om care să zică: „M-am plictisit să mănânc pâine la fiecare masă!“? Nu, toată lumea zice: „Da“ pâine n-avem?“. Pâinea noastră cea de toate zilele… Ne putem sătura de ea , pe moment, dar nu ne plictisim. Și mai mult, mergând mai departe, când ducem această pâine la Sfântul Altar, când, prin Taina Euharistiei, se transformă în Trupul Mântuitorului, deja devine ceva de care niciodată nu ne săturăm, de care niciodată nu ne plictisim, pentru că devine chiar întâlnire nemijlocită cu Dumnezeu, schimb de viață cu El: eu Îi dau viața mea, El îmi dă Viața Lui...
Așa și bărbatul și femeia, dacă sunt pentru noi niște corpuri din lumea aceasta, dacă le privim ca pe niște corpuri, atunci sigur că ne plictisim. Ne gândim câte kilograme are, câți metri, câți centimetri, găsim unul mai greu sau mai ușor, după cum ne e gustul… Dar omul nu este doar un corp printre alte corpuri ale lumii acesteia. Omul este un trup însuflețit, este suflet întrupat. Și sufletul omului este tainic, este inepuizabil. E o Taină. Noi nu mai știm însă să privim dincolo de aparențe, dincolo de trup. Și acest fel de a privi ne împiedică să vedem darul lui Dumnezeu. Aici aș vrea să fim atenți: când Dumnezeu l-a făcut pe Adam i-a dăruit viață. Așadar, primul dar primit de Adam, de bărbat, este darul vieții. Apoi, a văzut Dumnezeu că nu este bine să fie omul singur și a făcut-o pe femeie. Și a zis: „Adame, iată femeia ta!“. N-a avut de unde să aleagă, el, sărmanul… dar pentru el a fost un dar desăvârșit. Nu avea nevoie să caute altceva. Era desăvârșit de frumoasă! Chiar dacă ar fi fost o sută, tot pe ea o alegea, pentru că era frumoasă. Era frumoasă și era dar. Femeia este un dar făcut bărbatului, ea a fost de la început dăruită bărbatului. Așa a făcut Dumnezeu lumea. E nevoie să avem grijă de această realitate. Bărbatul, de nu-și va privi femeia, soția, ca pe un dar al lui Dumnezeu, nu va vedea nimic, nu va vedea pe nimeni dincolo de ce vede toată lumea. Cred că primul care se plictisește în cuplu e bărbatul, pentru că mai ales el nu-L mai vede pe Dumnezeu în darul acela, nu mai vede Dăruitorul, ci privește doar învelișul. Este lucrul cel mai dureros pentru o femeie. O femeie vrea să fie iubită pentru ea însăși, ca persoană și nu ca ambalaj. Desigur, și bărbatul dorește același lucru.
Să recapitulăm: bărbatul este omul, primul om căruia Dumnezeu i-a dăruit viață și ajutor pe măsură pe cineva, ca să nu fie singur; o altă persoană, ca el. Așadar, noi, femeile, suntem daruri făcute bărbaților, indiferent dacă suntem căsătorite sau nu. Suntem un dar pentru toți bărbații. Pentru băieții noștri suntem mame, suntem dar ce nu poate lipsi, pentru tații noștri suntem un dar special, pentru că ne deosebim de băieți, nu? Da, noi avem ceva special care trimite gândul la Dumnezeu: iată ce a făcut Dumnezeu ca să nu fie omul singur.
Prin cădere însă, lucrurile au căzut din rostul lor cel rânduit prin Facere de Dumnezeu și femeia a devenit din dar, roabă, supusă bărbatului. După neascultare Dumnezeu îi spune femeii: „Pentru că n-ai ascultat, vei fi atrasă de bărbatul tău și supusă lui!“. Și au urmat veacuri de robie, durere, revoltă … Dar, „la plinirea vremii!“, o fecioară din Nazaret, care „nu știa de bărbat“, redevine femeie, femeia-fecioară, femeia de la începutul vremii, noua Evă, cum o numim noi în Biserică. Când a rostit cuvântul: „Iată roaba Domnului“, femeia a încetat să mai fie roaba bărbatului. Femeia creștină, femeia care se botează, devine roaba lui Dumnezeu. Și devine din nou liberă și dar pentru bărbatul ei și nu supusă, nu roaba bărbatului.
Dar, atenție, această condiție de creștin noi trebuie să ne-o dobândim. Omul nu crește cum crește capra, nu? Dacă a făcut capra un ied, devine sigur capră. Nu! Omul nu se face cum se fac iezii. Este un om nou, o făptură nouă care contribuie la devenirea sa. Se face pe sine împreună cu ceilalți și cu harul lui Dumnezeu. Numai eu pot să mă fac creștin, nimeni nu mă poate face în locul meu. Cei care L-au primit pe Fiul Lui Dumnezeu făcut om, au primit puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu. Eu am primit harul prin Sfântul Botez, eu am harul care vine prin Sfintele Taine – eu singură mă fac creștin, eu singură folosesc acest har. Altfel, voi semăna cu un om care are o casă cu zece camere și el stă într-o cămăruță din grajd, ca să nu facă mizerie în casa cea mare… Voi semăna cu un om care are mulți bani în bancă, dar va prefera să rabde de foame, decât să cheltuiască bani… Așa suntem noi, oamenii, nu folosim darul lui Dumnezeu. Și nici nu mai știm cum. Când eram mică am citit o carte cu un prinț care și-a schimbat hainele cu un cerșetor care-i semăna și a ajuns în stradă, iar cerșetorul a rămas în palat și a fost privit de toți ca prințul care-și pierduse mințile… Și, acest cerșetor, spărgea nuci cu sceptrul regesc pe care toți îl căutau cu disperare. Acel obiect, simbol al puterii absolute, devenise obiect de spart nuci… Cam așa suntem și noi, creștinii. Avem atâta putere de la Dumnezeu, încât putem muta munții din loc! Cu ea putem să descoperim că bărbatul e mereu nou, că soția mea e mereu alta. Dar pentru asta, realitatea trebuie privită cu ochi duhovnicești și privire plină de har. Altfel suntem orbi, nu mai vedem; vedem ce credem că am văzut și ieri…
