Cu cât omul este mai împietrit la inimă, cu atât mai profundă este căderea sa. Un ou se sparge și atunci când cade de la 30 cm, în timp ce o stâncă trebuie să fie urcată la mare înălțime, ca să cadă și să se zdrobească.
Omului care are o inimă foarte împietrită îi va îngădui Dumnezeu să izbutească unele lucruri; să urce la înălțime și apoi să cadă cu sunet, ca să se zdrobească, să se înmoaie, să se spargă.
Omul moale însă, cel sensibil, cel compătimitor, se poate să nu aibă reușite lumești mari, să aibă numai piedici, dar aceasta îl protejează de marile căderi, pe care inima lui sensibilă nu le va putea răbda.
Iată, așadar, că piedicile în viața noastră sunt ocrotirea noastră, iar nu blestemul și pedeapsa noastră. Și astfel, când Dumnezeu vrea să ne scape de zbârciturile egoismului pune piedici în planurile noastre. Adică, piedica este protejarea noastră de căderile egoiste. De aceea și poporul spune: „Orice piedică este spre bine” și prin analogie: „Orice confort este spre rău”.
Sfinții Părinți spun: „Nimeni nu a intrat în Rai prin confort”. De aceea înainte de orice cădere premerge confortul egoist, iar înainte de orice lucru frumos, zdrobirea și smerenia.
sursa marturieathonita.ro
