Poţi considera că eşti pe calea cea dreaptă numai dacă astăzi încerci să fii măcar un pic mai bun decât ai fost ieri...
Aţi observat? O mulţime dintre cunoscuţii noştri umblă după măreţie, căutând „glorie” în bătălii imaginare sau încercând să pară mari şi tari prin lucrurile pe care le posedă: bijuterii, maşini, case de lux...
Îmbătaţi de perspective dubioase, ei se zbat ca peştii pe uscat ca să facă ceva ieşit din comun, să fie aplaudaţi pentru nu se ştie ce focuri de artificii sau balonaşe de săpun. În goană după extraordinar, ei uită că nu oricui îi este dat să se înalţe peste alţii, pentru că nu oricine poate fi genial sau talentat. Nu oricine poate fi premiant sau campion. În schimb, până şi cel mai slab dintre muritorii de rând poate fi un Om Bun.
Deşertăciunea noastră se pare că nu are limite. Dacă n-ar fi aşa, atunci majoritatea dintre noi şi-ar da seama că sunt cu adevărat mari doar oamenii care sunt cu adevărat buni şi că bunătatea nu umblă după alte merite şi bogăţii, pentru că ea însăşi este o comoară pe care, cu cât mai mult o împarţi cu cei din jur, cu atât mai mult o aduni în sufletul tău.
Odată, tare demult, cu mii de ani în urmă, pe când oamenii duceau o viaţă aproape la fel de grea ca şi acum, un filozof şi-a pus în gând să construiască un Templu al Bunătăţii – un fel de Biserică în care răul să nu aibă ce căuta.
Cu acest gând, a adunat materiale de tot felul şi s-a apucat de lucru. Dar, oricât se străduia şi muncea fără răgaz, bătea pasul pe loc, pentru că nimeni dintre semenii lui nu venea să-l ajute.
Într-o bună zi, trecând pe lângă şantierul lui şi văzându-l cum se chinuie de unul singur, Dumnezeu l-a sfătuit să-şi ia nişte ucenici. – Nu pierde timpul degeaba, i-a zis. Du-te prin lume şi caută, căci există o mulţime de tineri care nu au ce face. Adună-i în jurul tău. Învaţă-i. Dă-le de lucru.
În aceeaşi zi, filozoful s-a dus prin cetăţile din împrejurimi să-şi caute adepţi, însă, oricât de convingător le-a vorbit oamenilor despre forţa Binelui, nimeni n-a dorit să-l urmeze.
Atunci a luat cu sine o duzină de copii orfani, i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a crescut şi a făcut din ei nişte meşteri fără seamăn.
Templul se înălţa acum văzând cu ochii. Dar tocmai în săptămâna când credea că va izbuti să-l finiseze, filozoful (care ajunsese între timp un bătrân neputincios) s-a îmbolnăvit brusc şi s-a prăbuşit fără putere pe treptele de la intrare.
Discipolii săi au dat de el, l-au salutat, dar, în loc să-l îngrijească, au trecut peste dânsul şi s-au grăbit să urce pe schele, ca să-şi facă datoria de zidari...
Răpus de suferinţă, filozoful a murit, iar când s-a prezentat la judecată, în faţa lui Dumnezeu, nu s-a putut abţine să nu-l întrebe:
– Doamne, spune-mi, Te rog, unde am greşit? Că doar am făcut aşa cum m-ai sfătuit: mi-am găsit ucenici, i-am înflăcărat cu ideea Templului meu, i-am învăţat cum să-l construiască, iar ei m-au lăsat să mor de foame şi de sete, fără să le pese de durerea mea...
– Adevărat, i-a răspuns Bunul Dumnezeu: tu i-ai învăţat să construiască Templul Bunătăţii, dar ai uitat să-i înveţi şi ce este Bunătatea...
*** Aşadar, ce este Bunătatea? Un moft, o întâmplare, o calitate sau o datorie? Indiferent de răspunsul la care v-aţi gândit, concluzia este următoarea:
– Nimeni, niciodată nu va putea urca până la Tatăl nostru cel din Ceruri, dacă nu va trece mai întâi prin Bunătate.
Extras din Fărâme de suflet, Aurelian Silvestru, Ed. Tocono, 2011
