În Vieţile Sfinţilor găsim o pildă de statornică pocăinţă şi rodul ei: Un frate, păcătuind adesea, îndată alerga la Icoana Mântuitorului şi aruncându-se cu faţa la pământ, cu lacrimi amare striga: „Miluieşte-mă, Doamne, şi ridică de la mine această vicleană ispită!”
Dar nu peste mult timp iar păcătuia şi fără a se deznădăjdui, din nou alerga la Icoana Mântuitorului şi cerea iertare şi ajutor spre îndreptare. Dar, într-una din zile, când se afla în suspine şi lacrimi în faţa icoanei, diavolul, văzând că nu poate pune stăpânire desăvârşită pe el, s-a arătat lui pe faţă şi zicea către cinstita Icoană: „Nu eşti drept, Doamne, că pe acest păcătos care în fiecare zi se făgăduieşte înaintea Ta îl primeşti, deşi iar greşeşte!” Şi s-a auzit glas către el: „O, prea viclene pierzătorule, nu te-ai săturat că ai cuprins lumea, ci şi pe cel venit la mila cea nespusă te sileşti să-l câştigi?
Când vine la păcat nu-l goneşti ci-l primeşti cu bucurie, nădăjduind să-l dobândeşti, iar Eu care am poruncit ucenicilor Mei să ierte de şaptezeci de ori câte şapte, oare nu-l voi ierta pe cel ce vine la Mine? Sunt pe lume atâtea păcate cât să cântărească mai greu decât sângele vărsat pe cruce, pentru păcătoşi? Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând la picioarele Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi primi deci şi voi mântui sufletul lui fiindcă nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa!”
Să cunoaştem deci, milostivirea lui Dumnezeu şi niciodată să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră!
Arhim. Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, 1996, p. 58-59
