(NE)LĂMURIRI LITURGICE: Slujirea diaconilor în trecut şi în prezent

314

Întrebare: Este permis ca diaconii să meargă cu icoana Naşterii Domnului sau să stropească cu Agheasmă casele oamenilor la Bobotează? De exemplu, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi diaconii (având orarul pus cruciş direct peste dulamă), miruiesc pelerinii care vin la moaştele Sfintei Parascheva. Este admisă această practică? Ce învaţă Biserica despre aceasta?

Răspuns: Întrebarea este foarte complexă, şi la ea nu se poate răspunde cu „DA” sau „NU”, chiar dacă un răspuns clar şi categoric ni s-ar părea cât se poate de firesc. Nu putem porni de la prejudecăţi sau de la practica actuală, care este în acelaşi timp „apostolică” şi „nouă”, având în vedere că atributul de „Biserică apostolică” îl înțelegem în sens ortodox, nu protestant! Prin urmare, trebuie să cercetăm evoluţia lucrurilor în istoria destul de întortocheată şi, în acelaşi timp, tainică şi providențial-dinamică, a Bisericii. După cum Hristos, Capul Bisericii este Dumnezeu şi Om, tot aşa şi Biserica, Trupul Lui, este divino-umană. Orice absolutizare sau separare a celor două realități constitutive ale Bisericii înseamnă, de fapt, monofizism sau nestorianism eclesial, echivalent cu monofizismul sau nestorianismul hristologic. Ce ne spune însă Tradiţia Bisericii?

1. Catehismele occidentale, dorind să contracareze teoria „preoţiei universale” promovată de protestanţi şi reformaţi, au afirmat că cele trei trepte ierarhice: episcopul, preotul şi diaconul, au fost instituite direct de Hristos sau de Sfinţii Apostoli. Această idee a fost copiată fără discernământ de majoritatea catehismelor şi manualelor din Răsărit, chiar dacă ea nu se întâlneşte în Tradiţia Bisericii, cel puţin în primele 12 secole. În realitate, Scriptura nu spune nimic clar despre instituirea şi competenţele celor trei trepte ierarhice, ci doar aminteşte de hirotonii/hirotesii (Fapte 14:23, Evrei 6:2 ş.a.), care de fapt însemnau împărtăşirea unor harisme („felurite daruri” cf. Romani 12:6; I Corinteni 12:28-30), nu a unei slujiri liturgice în înţelesul de astăzi. Mai mult decât atât, Epistolele Sf. Pavel ne dau mărturii că în anii 50-60 ai secolului apostolic, mulţimea şi diversitatea harismelor constituia o problemă pentru buna organizare a Bisericii (vezi Romani 12, I Corinteni 12-14 etc.), iar principiul după care acestea erau admise sau transmise de apostoli şi episcopi era necesitatea de moment „spre zidirea Bisericii” (I Corinteni 14:12). Biserica îşi organiza clerul şi rânduia competenţe pentru fiecare treaptă a clerului nu în baza unui „dat apostolic” ca literă, ci urmând duhului apostolic care rânduia pentru fiecare timp şi loc tot ce era necesar „spre zidirea Bisericii”. Aşa au apărut şi au dispărut diaconiţele, şi tot aşa pot să reapară, fie şi cu drepturi sau obligaţii diferite decât cele din trecut. Aşa a fost instituită preoţimea, care să-i ajute pe episcopi, după care episcopii au fost numiţi „mai-marii preoţilor”, adică „arhi-ierei”, deşi, în primele două-trei secole numele de „arhiereu” era rezervat doar lui Hristos (vezi şi Epistola către Evrei), iar atribuţiile rezervate episcopilor şi preoţilor se suprapuneau şi chiar se confundau. De exemplu în prezent, orice preot poate să dezlege la mărturisire păcate de moarte, iar în trecut acest lucru îl făceau doar sinoadele de episcopi sau, în caz excepţional, episcopii (vezi Canonul 5 de la Sinodul I Ecumenic). Pe de altă parte, în trecut orice episcop şi chiar preot putea să-şi alcătuiască propria Anafora, iar în prezent acest lucru nu îndrăzneşte să-l facă nici măcar un Sinod Ecumenic. Şi nu este vorba despre o degradare sau schimonosire a lucrurilor, ci de un firesc al vieţii Bisericii, care se adaptează, chiar şi fără hotărâri oficiale, la realitatea şi necesitatea vieţii Bisericii, spre mântuirea membrilor ei.

Unii se vor grăbi să condamne şi să numească eretice spusele de mai sus. Eu însă le propun să citească Canonul 16 de la Sinodul Trulan, despre care nici autorii catehismelor se pare că nu ştiu. Iată ce spune Sinodul concret despre diaconi:

De vreme ce Cartea Faptelor predaniseşte că [doar] şapte diaconi au fost instituiţi de către Apostoli, iar părinţii de la sinodul din Neocezareea, în canoanele aşezate de ei, au spus în chip lămurit că: „după regulă, trebuie să fie [doar] şapte diaconi într-o cetate, oricât de mare ar fi aceasta, după cum poate să se încredinţeze oricine din Cartea Faptelor” – noi, potrivind cugetul părinţilor la spusa apostolică, am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbaţii care slujeau tainelor, ci despre slujirea la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor spunând: „In zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eliniştilor împotriva evreilor, că erau trecute cu vederea văduvele lor la slujirea cea de toate zilele. Aşadar, cei doisprezece, chemând mulţimea ucenicilor, au zis: nu este potrivit ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care să-i rânduim la trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae prozelitul din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor [iar ei rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei]” (Fapte 6:1-6).

Tâlcuind acestea, dascălul Bisericii, Ioan Gură de Aur, astfel grăieşte: e vrednic de admirat cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor (acestora), cum de nu au fost înfruntaţi apostolii de către ei. Apoi este necesar a şti ce fel de vrednicie aveau aceştia şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a diaconilor [de astăzi]? Dar această învățătură nu o avem în Biserici. Sau este oare aceasta instituirea presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop, ci numai apostolii. Drept aceea, socotesc că nici numele diaconilor, nici al preoţilor nu era cunoscut şi arătat. Aşadar, pe temeiul acestora, potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut şi noi că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori ai tainelor, ci că sunt cei cărora li s-a încredinţat purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor adunaţi atunci: ei ni s-au făcut prin aceasta pildă de filantropie şi de râvnă faţă de cei lipsiţi.

a) De aici vedem că Sf. Ioan Gură de Aur şi Sinodul Trulan considerau că slujirea diaconilor liturgi nu era o continuare a slujirii diaconale descrise în Fapte, la cap. 6, ci o nouă tagmă, cu acelaşi nume, care a fost instituită în timp. (Faptul că iconografii îl reprezintă pe Sf. Ştefan cu cădelniţă în mână şi îmbrăcat în stihar şi orar este de fapt o proiecție dinspre prezent spre trecut şi nimic mai mult. Şi Sf. Nicolae este pictat cu mitră pe cap, deşi nu a purtat-o niciodată).

b) Canonul ne sugerează că la fel stau lucrurile şi în privinţa slujirii episcopilor şi a preoţilor. Bineînţeles, episcopilor din zilele noastre le place să se considere „urmaşi ai apostolilor”, însă în realitate, cele două slujiri sunt totalmente opuse, chiar dacă o bună parte din slujirile apostolilor au fost încredinţate episcopilor. De exemplu, Didahia scrie: “Orice apostol, care vine la voi, să fie primit ca Domnul; dar să nu rămână decât o zi; iar daca e nevoie, şi a doua zi; iar dacă rămâne trei zile, este profet fals” (cap. 11, 4-5); în timp ce episcopii erau legaţi de o singură cetate, pe care nu puteau să o părăsească şi nici să încalce graniţele diocezei lor (Canonul 34 Apostolic ş.a.).

c) Faptul că slujirile şi competențele clerului din vechime nu erau identice cu cele de astăzi este confirmat şi de scrierea numită „Tradiţia Apostolică” (cap. 9), care spune: „Dacă un mărturisitor a fost în temniță și în lanțuri pentru numele lui Dumnezeu, nu i se vor pune mâinile pentru diaconat sau pentru preoție, căci el deține cinstea preoției chiar în virtutea mărturisirii sale. Dar dacă este consacrat episcop, trebuie să i se pună mâinile”. Bineîneţeles, în zilele noastre o astfel de abordare pare mai mult decât stranie şi nu se discută nici măcar prin şcolile teologice, dar în trecut, acestea erau lucruri fireşti. Chiar şi la începutul sec. XI Sf. Simeon Noul-Teolog (vezi Epistola 1) considera că harisma mărturisirii şi dezlegării păcatelor nu o mai au nici episcopii şi nici preoţii, ci doar monahii. Această părere a Sf. Simeon nu a devenit niciodată normativă, dar însuşi faptul că astfel de idei apăreau chiar şi în mileniul II, ne arată că Biserica dintotdeauna, cel puţin până la captivitatea scolastică, a avut o viziune dinamică şi flexibilă cu privire la treptele ierarhice şi competențele acestora într-un anumit timp şi loc. Atunci când se schimbau condiţiile care au dus la apariţia sau dispariţia unei anumite practici, aceasta era revizuită, de obicei din mers, fără careva hotărâri oficiale. Doar noi suntem obişnuiţi să avem totul reglementat, după modelul apusean, deşi acest lucru, aşa cum o arată practica, nu ajută „la zidirea Bisericii”, ci doar la instituționalizarea ei.

2. Slujirea diaconală (despre care este şi întrebarea de mai sus), a suferit cele mai multe schimbări. Despre aceasta ne vorbeşte nu doar Canonul 16 Trulan, ci şi multe alte canoane şi mărturii istorice. Au existat cazuri când diaconii aveau mai multă influenţă administrativă decât preoţii şi de aceea, Sinoadele s-au văzut nevoite să precizeze că, cel puţin la slujbele liturgice, aceştia trebuie să stea după preoţi (Canonul 7 Trulan; Canoanele 18, I Ecumenic; 20 Laodiceea), dar dacă diaconii reprezentau oficial pe vreun ierarh de rang înalt, aceştia ocupau locul rezervat acelui ierarh. Nu de puţine ori, delegaţii papei sau ai unui patriarh, chiar dacă erau simpli diaconi, semnau actele sinodale înaintea altor ierarhi.

De exemplu, prin sec. XI-XII, în bisericile din Constantinopol, dacă vreun preot slujea Liturghia fără diacon, acesta trebuia să facă 200 de metanii, iar dacă repeta, era afurisit pentru doi ani (cf. Cotelerius, Monumenta, I, cap.83). Patriarhul Luca Chrysoverghis arată clar că o astfel de rânduială este legată nu de înălţimea slujirii diaconeşti, ci de faptul că preotul nu putea să lase propria slujire pentru a îndeplini treburile diaconului (cf. Răspunsuri Canonice, III). Nu se cuvenea ca preotul să preia rostirea de ectenii sau diferite gesturi practice, care îl împiedicau să-şi îndeplinească propria slujire, cea a rugăciunii şi a aducerii jertfei. Înşişi diaconii erau văzuţi ca simpli asistenţi liturgici care, până nu demult, erau îngropaţi după rânduiala laicilor, nu a preoţilor.

Deja în sec. XV, mai ales după căderea Constantinopolului, lucrurile s-au schimbat radical. Nu doar preoţii, ci chiar şi episcopii puteau să slujească fără diaconi. Dacă şi în sec. XIX existau diaconi la parohiile de la ţară, în prezent aceştia lipsesc chiar şi în majoritatea parohiilor urbane. Statutele unor Biserici locale cer diaconilor să fi absolvit cel puţin seminarul teologic, chiar dacă diaconii sunt foarte puţin implicaţi în lucrarea misionară şi catehetică a Bisericii şi, în trecut, nu era obligatoriu să aibă careva studii. Aceasta nu înseamnă că nu au existat şi diaconi foarte erudiți… Cândva, pe la anul 325, un diacon din Alexandria pe nume Atanasie, era să hotărască soarta Sinodului I Ecumenic. În prezent însă nici episcopii nu mai vorbesc la sinoade.

Observăm deci că lucrurile sunt într-o continuă schimbare. Un lucru însă rămâne cert: atât preoţii cât şi diaconii nu pot să facă nimic fără încuviințarea episcopului lor (Canonul 39 Apostolic). Nu ştim exact care sunt limitele şi rigorile acestui „nimic”, dar ele cu siguranţă includ treburile importante ale Bisericii. Dacă un episcop permite diaconilor din eparhia sa să stropească cu agheasmă la Bobotează, nici patriarhul ecumenic nu poate contesta o astfel de decizie. Dacă mitropolitul de la Iaşi a considerat potrivit să dea voie diaconilor să miruiască pelerinii, şi acest lucru este pe deplin acceptabil, din moment ce, în Tradiţia Bisericii, ştim că diaconii puteau da şi Sfânta Împărtăşanie. Oricum, diaconii nu sfinţesc nici agheasma, nici uleiul şi cu atât mai puţin Sfânta Împărtăşanie, ci doar ajută la „distribuirea” acestora, dacă preotul nu reuşeşte singur.

Bineînţeles, dacă într-o eparhie se permit toate acestea, nu înseamnă că este obligatoriu să se permită şi în eparhia învecinată, chiar dacă ar fi frumos să există o anumită uniformitate chiar şi în această privinţă. Cel mai important este dacă aceste lucruri se fac „spre zidirea Bisericii”, printr-o răspândire mai largă a mesajului evanghelic şi nu din alte considerente.

Ierom. Petru Pruteanu


Articole postate de același autor