În octombrie, soțul meu a fost hirotonit preot. Am devenit soția unui preot – matușcă, preoteasă. Acele zile nu au fost deloc plăcute pentru mine. Da, erau pline de emoții pozitive, dar nu fericite. Îmi amintesc când am venit pentru prima dată să sărut Sfânta Cruce din mâna părintelui meu, plângeam. Am simțit că mi-am pierdut soțul. Două luni mai târziu, sentimentul acesta neplăcut a trecut. Totul s-a așezat la locurile lor. Am redevenit doar o soție, și el doar soțul meu plin de dragoste. Sunt încă aceeași persoană: studiez, vorbesc, visez, iubesc, mă supăr...
Nu mă simțeam o matușcă specială. Nu am primit o Binecuvântare deosebită, nu m-am scufundat mai serios în rugăciune, nu am devenit blândă și smerită. Dumnezeu nu mi-a turnat kilograme de răbdare și credință. Cu multă insistență prietenele mă intrebau: "Este greu să fii matușcă"?, "Aceasta este o chemare..." - și, în același spirit. La început mă pierdeam, întrebându-mă de fiecare dată: "Ce sa întâmplat cu mine?", Dar nu am putut găsi un răspuns. Răspunsul nu venea nicidecum. Poate că eu sunt o matușcă și o creștină incorectă dacă nu mă simt mai privilegiată, pentru că soțul meu este un preot, iar el și eu "un singur trup." Dar eu chiar nu simt această poziție! Trăiesc o viață obișnuită, iar la întrebarea "Cum e să fii matușcă", chiar nu am răspuns! Nu știu!
Într-o zi stăteam la trapeză cu soțul meu, după Sfânta Liturghie. Părintele slujește la Catedrală. Așa cum se spune, în aceste cazuri, "ce-a dea cincea matușcă la al zecilea preot." Așadar, la masă stătea o femeie care m-a întrebat cum îmi spune. Fără nici un gând ascuns, am spus că numele meu este Cristina, iar părintele care stă alături de mine este soțul meu. Apoi am întrebat politicos, cum îi spune D-ei. Ea a răspuns: "Eu sunt Matușca N". Din nou, am întrebat-o: "Soțiile de preoți trebuie să se prezinte neapărat cu adaosul de "Matușcă", doar ea nu este hirotonită?" Mărturisesc, am întrebat fără de nici un gând ascuns în acel moment fără ca să-mi doresc să jignesc pe cineva! Totuși, după aceasta am simțit respingere din partea ei.
Trebuie să adaug că niciodată nu mă prezint ca matușcă nici chiar în cercul prietenilor mei. Mi se pare că e prea mult, nu vreau. Ca și cum, ai sublinia că nu ești ca toți. Da, într-adevăr nu e ca toți, dar în aceasta nu e meritul ei deosebit. Ea este diferită în ochii oamenilor pentru că soțul ei este diferit. Preoția – este o categorie aparte de persoane care sunt în slujba lui Dumnezeu. Și nu este nimic mai sfânt, pe pământ. Și precum un preot se deosebește de un tractorist la fel și soția preotului se deosebește de soția tractoristului. Dar acest lucru nu înseamnă că trebuie să fii mândră. Oh, asta e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unei nefericite, care se va uita de sus în jos la ceilalți. La urma urmei, matușca nu este o hirotonie.
Aș dori să fiu iubită și respectată, nu pentru că eu sunt soția preotului, ci pentru că eu sunt o persoană care poate fi iubită și respectată. Lucrez la Școala Duminicală, de unde primesc cea mai mare dragoste și recunoștință! Mulți dintre copiii de acolo, apropo, nici măcar nu știu că sunt matușcă. Eu le cer să-mi spună pe nume.
Aici povestea mă aduce treptat la punctul în care trebuie să explic de ce articolul meu are anume o așa denumire. Să nu mă înțelegeți greșit. În Biserică, am fost totdeauna cu capul acoperit. Da, fusta nu e până în podea, dar capul a fost totdeuna acoperit. La urma urmei, Apostolul Pavel a poruncit femeilor să-și acopere capul. Dar acest frumos și foarte feminin, acoperământ pentru cap, din punctul meu de vedere poate fi scos pe teritoriul Bisericii sau în afara ei. Menționez că celelalte femei, de la școala duminicală, care însă sunt și mai în vârstă, poartă broboadă tot timpul. Eu cred că aceasta este problema personală a tuturor: să poarte sau să nu poarte o batistă în afara pereților Sfântului Lăcaș. Nu are nimeni dreptul să impună pe cineva "Poartă obligatoriu! Ești datoare!"
Dar, din păcate, am avut confruntări cu militanții "purtătoarelor de basma". Nu o singură dată am fost atenționată să port basma, pentru că, după cum cred persoanele în cauză, mai nu traumez sufletele copilașilor, dându-le un prost exemplu, și în genere, cum mă mai pot numi MATUȘCĂ. În înțelegerea lor, Matușca și broboada sunt lucruri inseparabile, ele pur și simplu nu există una fără cealaltă. Fiecare matușcă decentă poartă o eșarfă peste tot: în școală, biserică la școala duminicală, la locul de muncă și acasă, dormind pat, și chiar când se duce la baie (există, probabil, unele eșarfe care nu se udă)! Din moment ce eu nu fac asta, atunci eu sunt - o matușcă rea. Poate să fie și așa, nici măcar nu încerc să mă îndreptățesc. Deși aș putea să le spun că, în Catedrala principală a țării, Catedrala Hristos Mântuitorul, elevele școlii duminicale merg la rugăciune frumos pieptănate fără cap acoperit. Mă întreb cine le-o fi dat un "rău" exemplu? Sincer, nu aș vrea să văd copiii mei crescuți într-un spirit fariseic. Ca ei să filtreze oamenii pe baza de fuste lungi și prezența broboadelor. Acest lucru este trist. Și elevilor mei le spun de fiecare dată: principalul lucru - ceea ce este în inima omului, iar cu exteriorul ne lămurim cumva.
Curând vom avea aniversarea primului an de la hirotonia soțului meu. Iată, în acea zi voi fi fericită. Nu că s-a îndeplinit visul meu - de a deveni o matușcă. Abia acum am înțeles. Mă voi bucura de foșnetul frunzelor sub picioarele noastre, de bolta albastră a cerului, de faptul că bat clopotele... pur și simplu de faptul că suntem împreună... Și mergem nestingheriți de nimeni la Biserică.
