Întrucât sunt voci care citează drept model al pocăinţei şi al împărtăşirii credincioşilor pe Maria Egipteanca, credem că se impune o scurtă lămurire teologică.
Dacă tâlharul de pe cruce cel pocăit reprezintă un model de recuperare sufletească totală, care arătă nemăsurata milă a lui Dumnezeu, ce poate recupera într-o clipă orice om care se întoarce, atunci viaţa Sfintei Marii Egipteanca este modelul care pune în valoare implicarea omului în actul pocăinţei susţinut de harul lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica i-a închinat Duminica a cincea din Postul Mare, pentru a sublinia prin ea piscul pocăinţei şi unde este chemat omul să urce prin actele nevoinţei sale. Astfel, Maria Egipteanca, prin aspră pocăinţă timp de 47 de ani, tranformă desfrânarea în nepătimire, iar toate patimile sale devin prin efort ascetic virtuţi care o leagă de cer.
De fapt, în Biserică rolul pocăinţei este acela de a identifica sursa patimilor pentru a li se schimba orientarea. Altfel spus, la origine patimile sunt puteri sufleteşti greşit întrebuinţate, iar pocăinţa le schimbă direcţia egoistă şi pătimaşă către sursa împlinirii lor, care este harul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, Maria Egipteanca nu este modelul clasic de pocăinţă al Bisericii, ci excepţia ei. Dacă modelul de pocăinţă realizat de Maria Egipteanca ar fi aplicat întregii vieţi a Bisericii, atunci majoritatea credincioşilor n-am avea nici o şansă la mântuire, iar cazul tâlharului de pe cruce ar fi o invenţie biblică.
Pocăinţa are multe valenţe în Biserică, ea nefiind o regulă sau o normă aplicată omului, ci o viaţă reală trăită divers şi nuanţat, după cum Dumnezeu binevoieşte şi omul se învoieşte. Pornind de la această înţelegere, Maria Egipteanca este modelul care arată că nimeni pe calea pocăinţei nu se poate mândri, nu poate spune că a realizat îndeajuns. Ea este modelul care pune în valoare nelimitele pocăinţei omului susţinut de harul dumnezeiesc. De altfel, însăşi descoperirea nevoinţei Maicii Maria Egipteanca este un răspuns îngăduit de Dumnezeu pentru părintele Zosima, care cugeta întru sine că nu mai este faptă bună pe pământ pe care el să nu o fi săvârşit. Dar, după ce cunoaşte viaţa Sfintei se convinge că în raport cu ea calea mântuirii sale nu este nici măcar la început.
De asemenea, nici pentru Taina Sfintei Împărtăşanii, exemplu Mariei Egipteanca nu reprezină modelul Bisericii, ci tot excepţia ei. Mai degrabă, cuvioasa arată că orice nevoinţă duhovnicească începe de la Euharistie şi se împlineşte în Euharistie şi că în afara acesteia pocăinţa nu este decât o practică sau terapie fizică. Cel mult, modelul Euharistic al Maicii Maria Egipteanca poate pune în evidenţă modalitatea prin care pocăinţa îl poate urca pe om în darurile primite prin Împărtăşire, pentru ca la capătul unei vieţi aspre de nevoinţă tot Euharistia să fie scopul şi temelia pentru trecerea la un alt nivel, mai adevărat, al desăvârşirii.
Că exemplu cuvioasei este o excepţie, o arată însăşi modelul euharistic din mănăstirea părintelui Zosima, care era altul decât cel al Sfintei, aceştia împărtăşindu-se în mănăstire în fiecare duminică. Aceasta o întăreşte şi rânduiala cultică a Bisericii, care deşi o foloseşte pe Maria Egipteanca ca model desăvârşit de pocăinţă (dându-o ca exemplu în Canonul cel Mare şi în Duminica a cincea a Poatului Mare), nu o aminteşte deloc ca model euharistic în rugăciunile de dinaintea împărtăşirii. Dimpotrivă, mulţi părinţi ai Bisericii afirmă fără dubii că modelul Mariei Egipteanca şi alţi pustnici nu guvernează Biserica şi nici Biserica n-a făcut rânduielile pentru pustnici, după cum spune şi Apostolul: „Legea nu e pusă pentru cel drept” (I Tim 1, 9). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Toţi câţi au avut zel pentru filosofia din Noul Testament au ajuns în jurul lui Dumnezeu nu de frică şi pedepse, nici de ameninţare, ci dintr-o iubire dumnezeiască şi dintr-o afecţiune înflăcărată, căci n-aveau nevoie de ordine, porunci şi legi ca să aleagă virtutea şi să fugă de rău, ci, ca nişte copii de neam bun şi liberi, care-şi cunosc demnitatea s-au pus în mişcare de la sine spre virtute fără vreo teamă de pedeapsă” (PG. 51, 286).
De altfel, însăşi recomandarea Bisericii arată că dacă sihaştrii ar avea mijlocul şi nu s-ar cumineca sunt condamnaţi ca nişte călcători ai sfintelor canoane şi dipreţuitori ai dumnezeieştilor Taine. Dacă n-au însă mijlocul sunt nevinovaţi precum zice sfântul Nicolae Cabasila: „Deci dacă sufletele sunt gata şi pregătite pentru Taină, iar Domnul vrea să se sfinţească şi doreşte să se comunice fiecăruia pururea, ce anume împiedică atunci împărtăşirea? Negreşit nimic.” Şi acelaşi sfânt adaugă: „Cei ce rătăcesc în pustii şi în munţi şi în crăpăturile pământului nu se împărtăşesc frecvent din motivul că acestora le e cu neputinţă să vadă jertfelnic şi preot. Iar pe aceştia i-a sfinţit cu sfinţirea aceasta (a Euharistiei) în chip nevăzut Hristos Însuşi. Dacă însă, cineva deşi poate nu se apropie de Masă (Euharistică) acestuia îi este cu desăvârşire imposibil să dobândească sfinţirea care vine de la dumnezeiasca Euharistie, nu pentru că nu ar veni pur şi simplu, ci pentru că deşi putea n-a venit. Si de aceea, e vădit că are sufletul gol de cele bune datorate, căci cum are un imbold şi o râvnă de a veni la această Masă cel care poate alerga uşor la ea, dar nu vrea? Şi cum are credinţă în Dumnezeu cel ce nu se teme de ameninţarea care vine din cuvintele Domnului pentru cei ce trec cu vederea această Cină? Şi iarăşi: cum ar putea crede că iubeşte cele pe care nu le primeşte, deşi poate să le primească?” (PG. 150, 457-460).
Concluzia la întrebările lui Nicolae Cabasila (precum şi la articolul nostru) o trage Sfântul Nicodim Aghioritul, care în lucrarea sa: Carte foarte folositoare pentru suflet despre împărtăşirea continuă cu preacuratele lui Hristos Taine (partea a III-a, obiecţia 4) arată că Sfânta Maria Egipteanca şi mulţi alţi pustnici şi asceţi care s-au cuminecat o singură dată în viaţa lor nu sunt normalitatea Bisericii, ci excepţia ei. În acest sens, Sfântul Nicodim subliniază că normalitatea împărtăşirii în Biserică o dă împărtăşirea preoţilor în altar, pe care trebuie să o urmeze toţi credincioşii.
Pe scurt, Sfântul Nicodim arată că împărtăşirea frecventă nu e un privilegiu al preoţilor, acesta se referă doar la săvârşirea Liturghiei, al cărei scop e sfinţirea darurilor şi împărtăşirea lor credincioşilor, iar preoţii care refuză să-i împărtăşească pe cei ce vin cu evlavie sunt mincinoşi: întâi îi cheamă, apoi îi alungă. Exigenţa sfinţeniei şi a desăvârşirii personale pentru împărtăşirea frecventă e un maximalism excesiv lipsit de simţul nuanţei şi al diversităţii stărilor şi treptelor pe care se află oamenii, şi care ignoră faptul că Euharistia este o hrană de drum a sufletelor pe calea desăvârşirii.
De altfel, Sfântul Nicodim spune că împărtăşirea frecventă (zilnică sau săptămânală, de 4 ori pe săptămână la Sfântul Vasile cel Mare şi măcar Duminica după Sfântul Grigorie Palama) este atestată în vechiul monahism (Avva Apollo) şi presupusă de canoanele lui Timotei al Alexandriei. Chiar dacă împărtăşirea frecventă nu e dogmă de credinţă, ea este o poruncă şi voinţă a lui Hristos, Care nu a exclus de la împărtăşire nici pe Iuda. Invocarea ascultării necondiţionate de ierarhie şi a necriticării regulelor stabilite de aceasta este un abuz pentru că ierarhia nu este deasupra Evangheliei şi a canoanelor, ci sub ele, iar ascultarea de preoţi şi duvovnici nu trebuie să fie oarbă, ci, în cazul în care aceştia împiedică un lucru poruncit de Dumnezeu şi spun ceva absurd, trebuie rugați să înceteze fiindcă pacea nu poate fi invocată împotriva adevărului.
Împărtăşirea de două-trei ori pe an este un lucru bun, dar nu suficient: cine e vrednic de două-trei ori pe an trebuie să se facă vrednic să răspundă chemării Domnului şi să se împărtăsească mai frecvent, evident cu pregătire, învingând ispita nepăsării şi a indolenţei prin care diavolul încearcă să ne ţină la distanţă de Masa Domnului ca să murim de foame duvovnicească. Îndemnul Sfântului Nicodim este acela de a ne trezi din indolenţă şi nesimţire şi să ieşim din nominalismul liturgic prin care nu facem altceva decât să ne lipsim de harul ceresc! (Cf. Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, pp. 47-49)
În consecinţă, viaţa Sfintei Maria Egipteanca este excepţia de aur a Bisericii care zugrăveşte în chip cu totul unic profunda legătură şi împletire dintre Taina Pocăinţei şi Taina Euharistiei spre care trebuie să tindă continuu orice credincios. Adică, pocăinţa este metoda prin care valorizăm Sfînta Împărtăşanie, iar Sfânta Împărtăşanie este hrana care susţine şi adânceşte fără limite pocăinţa.
