Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute şi vesele sunt toate atunci. Dar, chiar şi în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări şi, cu cât este mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt şi întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar şi în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă Cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, şi chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din Rai, pentru că şi iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în Rai. Şi dacă a rămas în viaţă, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă Învierea Lui şi, după Înălţarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere şi bucurie Apostolilor şi noului popor creştin.
Noi nu ajungem la plinătatea iubirii Maicii Domnului şi de aceea nu putem înţelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârşită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul şi Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire şi norodul. Şi ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult, şi a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei prea iubit?
Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu şi de oameni e puţină.
Din Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, 1996, p. 106
