Adesea îmi amintesc de cuvintele eseistului Octavian Paler, care scria că de foarte multe ori surprinde la oameni „faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.”
Asta e realitatea vieții, unii trăiesc cu trecutul, altora, înfricoșați de cele ce urmează, le scapă prezentul. Unii trăiesc cu amintirile, alții cu frica, trăind nu știu pentru ce. Nu se bucură de viață, nu simt fericirea, nu comunică... nici la viața de apoi nu se gândesc.
Omenirea dintotdeauna a avut conștiința unei vieți viitoare. Având această conștiință deslușim că avem un suflet nemuritor și acesta este de la Dumnezeu. Sufletul vine de la Dumnezeu și pleacă la Creator, iar fiecare suflet ar trebui să râvnească acel loc și stare de fericire și de răsplată, numit rai, în care se află drepții după moarte.
„Cel ce urmează poruncilor lui Hristos nu moare niciodată. Moare după trup, după patimi, dar se învredniceşte a trăi încă din această viaţă în Rai, în Biserica noastră, iar apoi în veşnicie.”, ne învață Sfântul Porfirie Kafsokalivitul.
Lumea de astăzi însă nu prea trăiește cu gândul la viața veșnică, nu caută veșnicia încă din veacul acesta, ci trăiește cu cele strict pământești, chiar diavolești.
„Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morţi, de pomenire, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele sfintei Biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legea?! Cine din păgâni face aceasta, sau cine-şi măscăréşte legea ca noi? Oare, nu înjurăm cu acestea toate pre Dumnezeu? Oare, nu ocărâm cu acestea poruncile Lui”, ne întreabă și, în același timp, avertizează Sf. Antim Ivireanul.
A trăi fără sau contra lui Dumnezeu înseamnă ați îngopa viața, a ajunge în iad, prin acesta înțelegându-se starea de suferință și locul de pedeapsă pentru cei păcătoși.
„Misiunea Bisericii este de a crea în fiecare membru al ei convingerea că starea normală a personalităţii omeneşti o constituie nemurirea şi veşnicia, iar nu temporalitatea și moartea, și că omul este un călător care prin moarte și temporalitate înaintează spre nemurire și spre veșnicie.”, zice Sf. Iustin Popovici, ca să adauge: „De ce este grea viața omului? Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el și în toate ființele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor și durerilor. Toți nervii morții pornesc de la om fiindcă el este ganglionul central al morții. În realitate moartea este singura amărăciune a vieții, singura amărăciune a existenței. Din ea purcede toată tragedia vieții.”
În toate căutările, aspirațiile, sforțările omenești să nu ne scufundăm prea mult în această tină, să depășim planul orizontal, privind cât de puțin spre ceruri. Să nu ne mințim pe noi înșine că vom lua prea multe cu noi, afară de păcate sau virtuți.
Să lucrăm de pe acum pentru Împărăția cerurilor!
Preot Octavian Moșin
