Dacă isihastul este într-adevăr un solitar trăitor în pustie, singurătatea nu este un loc geografic, ci o stare sufletească. Adevărata pustie este în adâncul inimii.
Sfântul Vasile cel Mare a descris foarte bine această „revenire în sine”: „Când mintea nu se risipeşte în lucrurile din afară şi nu se împrăştie în lume prin simţuri, se întoarce în sine şi se înalţă cu gândul la Dumnezeu”.
La rândul său, Sfântul Isaac Sirul cere: „Fii în pace în inima ta, şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Străduieşte-te să intri în vistieria dinăuntrul tău şi vei vedea comoara cea cerească; căci una sunt şi aceeaşi şi, intrând în una, le contempli pe amândouă. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”.
Acest rapid parcurs al diferitelor sensuri ale isihiei ne-a arătat limpede nivelurile diferite ale înţelesului, din afară spre înăuntru, care traversează termenul. O apoftegmă [aforism, cugetare] celebră a Părinţilor pustiei deosebeşte trei niveluri: „Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărăteşti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: Doamne îndreptează-mă, ca să ştiu cum mă voi mântui. Şi i-a venit lui glas zicându-i: Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui. Acesta, după ce s-a dus la viaţa călugărească, iarăşi s-a rugat zicând acelaşi cuvânt. Şi a auzit glas zicând: Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!”
(Episcop Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, București, 1996, pp. 81-82)
