Fiecare trebuie să-şi asume în viaţă nişte responsabilităţi. Cei care am intrat prin poarta Botezului în Biserica lui Hristos urmează să împlinim porunca iubirii.
Trăim într-o lume luptătoare şi nădăjduim să ajungem în cea triumfătoare, alături de Dumnezeu Cel Atotiubitor. Or, acest lucru presupune efortul nostru, zi de zi, care este încununat cu harul sau ajutorul Celui de Sus.
Viaţa umană poartă caracterul jertfei. Însuşi Hristos Dumnezeu se jertfeşte pentru a ne da şansa vieţii veşnice fericite. ”În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (I Ioan 4, 10). Iubirea în creştinismul răsăritean rămâne a fi una jertfelnică.
Nu multă lume este pregătită pentru o astfel de viaţă: să renunţe la aparentele bucurii şi dulceţi. Unii chiar se încumetă să denatureze dragostea creştină, înţelegând-o drept plăcere. Mult mai mulţi preferă porţile largi care duc spre pierzare decât uşiţa care duce spre mântuire. ”Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9) – zice Domnul.
Viaţa duhovnicească este veşnică. Sufletul este însetat de Dumnezeu, deci de iubire. ”Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.” (I Ioan 4, 8; 16) – glăsuieşte Scriptura.
Cât de mult am vrea să ajungă mai multă lume la această dragoste jertfelnică! Altarul nu este doar cel din biserică, el trebuie să fie, în primul rând, în inima fiecăruia, în fiecare familie creştinească, pentru că viaţa este dar şi jertfă.
Preot Octavian Moşin
