Cele mai multe din suferinţele pe care le întâlnim noi în consiliere, sunt din această categorie (a deznădejdii). Şi nu e lucru mic, nu e lucru puţin. Deznădejdea este deznădejde şi e mare, chiar dacă motivul pare derizoriu. Un om poate să nu deznădăjduiască dacă i-a murit un copil şi, în ciuda durerii cumplite - nu există durere mai mare pe lume decât să pierzi un copil - şi altul poate să deznădăjduiască pentru că n-a câştigat la Loto. Deznădejdea nu se măsoară după obiectul ei, ci după intensitatea trăirii.
Un om în deznădejde nu poate fi ajutat decât cu rugăciune, în prima etapă. Cu rugăciune, strigat în deznădejde la Dumnezeu: „Doamne, nu lăsa în deznădejde pe cel de lângă mine!" Niciodată să nu-i spunem: „Lasă că-ţi trece, o să treacă! Nu merită...”. Noi ştim că în momentele de durere gândul că trece nu ne-ajută şi nu trebuie să-l folosim în nici un fel. Mai departe trebuie văzut ce înseamnă iubire din toată inima.
O să vedeţi că un om deznădăjduit dintr-o iubire din asta mare, a mai trecut prin trei iubiri deznădăjduitor de mari. Şi a trecut. Şi atunci o să vadă că nu e iubirea atât de mare. Iubirea niciodată nu produce deznădejde. Păi, o femeie care iubeşte un bărbat şi bărbatul pleacă de acasă după 20 de ani de căsnicie. Se duce la alta. Ea zice: „Doamne, ea ştie să-i facă cartofii nici prea prăjiţi, nici prea cruzi, ca să nu-l doară stomacul? Oare îl înveleşte noaptea la spate, că el o duce cam rău cu şalele? Doamne, oare nu-i ştergi Tu păcatul ăsta, că vreau să mă-ntâlnesc cu el în Rai?” Păi, e o boală. Şi aşa cum o femeie care iubeşte nu-şi părăseşte bărbatul pentru că are cancer, s-ar putea să îndrăznească să iubească şi aici.
O mare iubire înseamnă să vrei mântuirea celuilalt, să vrei fericirea celuilalt. Dar dacă printr-o mare iubire înţelegem dorinţa noastră de a-l avea, nu vom avea decât durere, pentru că nimeni nu poate să fie posedat. Este o experienţă dureroasă pentru fete şi pentru băieţi, dar merită să trecem prin ea, pentru că altfel nu vom iubi niciodată şi nu vom fi iubiţi niciodată. Va fi o vânătoare. Suntem sub blestem.
După cădere, a pedepsit Dumnezeu pe femeie spunând: „Vei fi atrasă de bărbatul tău”. Când suntem atrase atât de mult încât să spunem „e iubirea vieţii mele şi fără el nu pot să trăiesc”, aceasta înseamnă că ai rămas acolo, n-ai trecut în împărăţie, n-ai intrat în Hristos, unde femeia devine din nou, ontologic, de aceeaşi demnitate cu bărbatul. Maica Domnului spune: „Iată roaba Domnului!” şi „Nu ştiu de bărbat”. Atunci femeia a ieşit de sub robia bărbatului. Şi la Cununie cei doi sunt: „Se cunună roaba lui Dumnezeu, Ioana, cu robul lui Dumnezeu, Ion”, nu zice „roaba lui Dumnezeu, Ioana, cu Ion”. Amândoi sunt la fel de robi iubirii, adevărului, lui Dumnezeu şi împăraţi, pentru că-i face împăraţi. Aţi văzut ce frumoasă este cununa. Aici ar trebui să facem mai multă teorie asupra iubirii şi mai puţină practică.
Din Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 120-122
