Să ne imaginăm doar o picătură despre cât de infinit Îl dor pe Dumnezeu eşecurile tuturor oamenilor, pierderea milioanelor de fii risipitori, plânsul tăcut, dar mai asurzitor decât cerurile, al umanităţii căzute cu voia ei în povara morţii.
Restrângând subiectul, iubirea conjugală dintre un bărbat și o femeie, care dăruiesc lumină şi viaţă în univers prin naşterea de prunci, este o icoană a acestei iubiri a Creatorului. Cu toate acestea însă, puţini oameni căsătoriţi sunt cu adevărat fericiţi şi conştienţi de această putere iconică a iubirii lor, de a reprezenta iubirea nevăzută a Celui veşnic.
Majoritatea dintre noi cădem din iubire, nu o mai înţelegem sau nu o mai primim în inima noastră. Căderea din iubire este fenomenul cel mai plin de întristare din viaţa unui om. În el intervine, cu concursul celui viclean, ura, adică uciderea celuilalt din inima noastră, gelozia – control şi posesivitate narcisistă, indiferenţa ca pustiire a sinelui, egoismul ca extensie tumorală a eului în lume etc.
Oare care este cauza acestei suferinţe, a acestei limitări şi căderi din iubire a fiecăruia dintre noi, într-o anumită măsură? Eu cred că mimetismul.
Mimetismul este acea funcţie a umanităţii de a imita ceea ce se vede. Iubim pe cei ce ne iubesc, urâm pe cei ce ne urăsc, imităm gesturile, cuvintele, comportamentul celor din jur. Francezul spunea: „Un bon bailleur en fait bailler sept” (Unul care cască bine îi face să caşte pe alţi şapte). Încă din fragedă pruncie, mimetismul este o parte componentă fundamentală a firii noastre.
Din Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati, Lumina răstignită – Cuvinte pentru cei ce plâng, Editura Pars pro toto, Iaşi, 2014, p. 186
