Din Duminica Floriilor, care deschide Săptămâna Patimilor, până în Duminica Tomei (numită în popor şi „Paştele cel mic“), care încheie Săptămâna Luminată, creştinătatea trăieşte toiul timpului pascal. (,,Ciclul pascal" se întinde, altminteri, până la Rusalii.)
Dacă săptămâna de după Înviere, purtând pecetea luminii, este una de binecuvântată bucurie, cea dintre Florii şi Înviere, purtând pecetea întunericului, este una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. Ea se cheamă Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, când seară de seară, din Duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare, au loc în biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire despre toate prin câte a trecut Iisus, de la sosirea Sa în Ierusalim şi până la moartea Sa pe cruce. Numele acestor slujbe de seară provine din limba slavonă, unde cuvântul are înțelesul de „veghe“ sau „priveghere".
Iată un scurt îndrumar marcând traseul Patimilor Domnului, aşa cum e cinstit şi trăit în milenara tradiție răsăriteană.
Auzind că Învățătorul este gata să urce la Ierusalim și știind că mai marii cetății Îi puseseră gând rău, proprii Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. Iată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul dintre cei 12, îi îmbărbătează și pe ceilalți, zicând: „Să mergem şi noi și să murim cu El." (Ioan 11, 16). Drumul Patimilor începe cu intrarea Domnului în Ierusalim, când poporul care peste câteva zile îi va cere moartea („Să fie răstignit... Sângele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!“ – Matei 27, 23 şi 25). Îl întâmpină acum cu ramuri de finic și cu osanale (de unde proverbul: „Cine-ți strigă azi Osana, mâine te va răstigni"). Prima denie pascală se ține chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere și rugăciune, credincioşii Îl însoțesc pe Iisus ca şi când ar fi ei înșiși martori direcți la ultimele zile ale vieții Lui pământești, pătimind cu El în duh și murind simbolic ca să fie cu adevărat vrednici de bucuria Învierii.
În Sfânta şi Marea Luni este pomenit la denie losif cel preafrumos, patriarhul din Vechiul Testament, în care Biserica vede o preînchipuire a lui Hristos, căci şi acela fusese vândut de frații săi pe 30 de arginți, ieşise viu din groapa unde-l azvârliseră, ajunsese mare stăpân peste Egipt şi salvase poporul de la foamete, sfârșind prin a-i ierta pe toți câți îi greşiseră. Tot acum se face pomenire despre smochinul neroditor, care s-a uscat la blestemul Domnului: acesta închipuie pomul păcatului şi secătuirea Legii celei vechi. Dumnezeu cere de aici înainte roada Legii celei noi, a harului şi adevărului venit prin Iisus Hristos (cf. Ioan 1, 17), Căruia însă chiar în această zi mai marii sinagogii Îi hotărăsc în taină pieirea.
În Sfânta şi Marea Marți ne reamintim la denie de şirul predicilor în care Hristos a prevestit distrugerea templului din Ierusalim, moartea şi învierea Sa, dar şi semnele vremurilor de pe urmă. Se pune un accent aparte pe parabola celor 10 fecioare care zăbovesc la uşa cămării Mirelui (imagine a lui Hristos): 5 înțelepte (așteptând cu candelele pline) şi 5 neînțelepte (rămase fără ulei în candelele lor). Refrenul acestor zile este îndemnul la priveghere; de aceea răsună acum mai puternic decât oricând rugăciunea: „Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind...”
În Sfânta şi Marea Miercuri denia aduce în prim-plan două personaje antitetice: Iuda, apostolul devenit vânzător, în care se coace deja gândul trădării, spre veşnica lui osândă, și femeia desfrânată devenită mărturisitoare, ce spală picioarele lui Iisus cu lacrimile ei pline de căinţă şi îl unge cu mir de mare preţ, spre veşnica ei izbăvire. După evanghelistul loan, ar fi fost vorba nu de o desfrânată, ci de Maria, sora Martei şi a lui Lazăr, pe care luda o acuză de risipă („Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea - Ioan 12, 6)). E mai probabil, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, că au fost două femei care au făcut acelaşi gest, celebrat de Biserică drept „ungerea din Betania“: Maria şi femeia păcătoasă (identificată de unii cu Maria Magdalena, cea din care lisus scosese 7 demoni), în această zi, ca şi în Vinerea Mare, credincioşii obişnuiesc să țină „post negru“ (adică să nu pună nimic în gură până seara).
În Sfânta şi Marea Joi este rânduită denia celor 12 Evanghelii. Evenimentele se precipită: Iisus spală, ca pildă de smerenie slujitoare, picioarele ucenicilor Săi, iar la Cina cea de Taină, la care-i adună în seara acestei zile, spre a sărbători Paştele evreiesc (care semnifică ieşirea evreilor din robia egipteană, prin trecerea minunată a Mării Roşii), El instituie Sfânta Taină a Euharistiei (Împărtăşaniei/Cuminecării): „Luați, mâncați, acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi. Beţi dintru aceasta toți, că acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor!“ (Matei 26, 26-28); apoi se roagă Tatălui, cu sudori de sânge, în grădina Ghetsemani, şi primeşte, în toiul nopţii, sărutul lui Iuda vânzătorul. Cei ce au postit, se pot spovedi şi împărtăşi şi în zilele anterioare, dar Joia Mare e ziua predilectă pentru aceasta, fiind chiar ziua Cinei celei de Taină. Începând de acum şi până la Înviere, în biserici - care sunt deja cernite (îndoliate), lucru subliniat şi prin scoaterea covoarelor - nu se mai trag clopotele, ci se bate numai toaca. La denia acestei zile, crucea mare din altar se scoate în mijlocul bisericii și se împodobeşte cu coroane de flori.
În Sfânta şi Marea Vineri, numită şi Vinerea Neagră, rememorăm ziua aducerii la judecată, batjocoririi, schingiuirii, răstignirii, morții și îngropării lui Iisus. Guvernatorul roman Ponțiu Pilat (iar nu Pilat din Pont, cum greşit este numit de unii!), din pricina faptului că nu-i prea suferea cu evrei, dar şi din pricina unui vis al soției sale Claudia Procula, încearcă să-L scape de la moarte, după obiceiul ca de Paşte să fie eliberat un întemniţat. Pusă să aleagă între Hristos și Baraba, mulțimea, ațâțată de preoți, cere însă eliberarea tâlharului şi răstignirea lui Iisus. Domnul îşi poartă Crucea spre Golgota (dealul „Căpățânii“), unde este răstignit între doi tâlhari (dintre care unul, recunoscându-I nevinovăţia şi dumnezeirea, se învredniceşte de mântuire). Dându-şi El duhul pe Cruce, spre seară li se îngăduie drepților Iosif şi Nicodim să-l îngroape spre seară trupul după rânduială, iar mormântul este pecetluit şi pus sub pază, „ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure, spunând poporului că S-a sculat din morți“ (Matei 27, 64). Seara se cântă în biserici denia Prohodului, adică slujba înmormântării Domnului. Sfântul Epitaf (pânză brodată sau pictată cu chipul lui Hristos), așezat acum în mijlocul bisericii, închipuie Sfântul Mormânt. Alaiul îndurerat al credincioşilor trece pe sub Sfânta Masă, ca și când ar trece prin mormântul lui Iisus, după care în frunte cu preoții, dă ocol bisericii de 3 ori (câte o dată pentru fiecare zi a şederii Domnului în mormânt).
În Sfânta şi Marea Sâmbăta este zi de reculegere, închipuind „odihna“ în mormânt a trupului lui Hristos. Credincioşii se pregătesc pentru marea veghe de peste noapte, când în toate bisericile, la miezul nopţii, preotul va vesti Învierea, va împărţi lumina şi va ține slujba Sfintelor Paşti, sfințind pasca, ouăle roşii şi celelalte bucate, pentru că postul de şapte săptămâni s-a încheiat, iar întristarea s-a preschimbat în bucurie: „Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine-a răsărit! Saltă, saltă de-acum și te bucură, Sioane, iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!". Pâinea stropită cu vin, numită „Sfinte Paşti“ și împărțită acum credincioşilor, se va mânca dimineața, pe inima goală“, când aceştia se vor întoarce, cu luminări aprinse, la casele lor. Evangheliştii nu, dar tradiţia spune că Iisus, în răstimpul şederii cu trupul în mormânt, S-a pogorât la iad, ale cărui porți le-a sfărâmat, scoțându-i de acolo pe Adam şi pe Eva, precum şi pe drepții Vechiului Testament, ca arvună a învierii şi a mântuirii tuturor drepților, fapt adeseori reprezentat în icoanele închinate prăznuirii Sfintelor Paşti (tipul Anastasis, de străveche origine bizantină)". Toată creştinătatea cântă (și se spune că îngerii țin în cer isonul): „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viață dăruindu-le”. Iar de acum şi până la Înălțare (deci timp de 40 de zile) credincioşii se vor saluta cu mărturia pascală: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
(Răzvan Codrescu, Ghid pascal, Editura Sf. Siluan, Mănăstirea Nera, București, 2009, pp. 23-30)
