Încrederea noastră în Dumnezeu este probată cu „asprime”

1844

Calea creștinului este în felul următor.

La început omul este atras de Dumnezeu cu Harul Său. După ce este deja atras, atunci începe lunga perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu, care este pusă la o probă „dură”.

La început cererile către Dumnezeu, mici sau mari, chiar și rugămințile ce abia sunt formulate, sunt împlinite de obicei de Către Dumnezeu într-un mod grabnic și minunat.

Însă atunci când vine perioada de încercare, atunci toate se schimbă și parcă cerul se închide și devine surd la toate rugămințile. Pentru creștinul înflăcărat toate în viața sa se fac cu greutate. Comportamentul oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l mai cinstească. Ceea ce îngăduie la alții, la el nu îngăduie, munca sa este plătită, aproape totdeauna, cu mai puțin decât se cuvine, trupul său este predispus cu ușurință bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva sa.

Cu toate că harismele sale firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Pe lângă acestea, suferă multe atacuri de la puterile demonice, iar punctul culminant este nesuferita mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci pătimirea (πάθος) sa ajunge la culme, pentru că omul în întregime este rănit pe toate planurile existenței sale.

Dumnezeu îl părăsește pe om? Este cu putință aceasta?

Și totuși, în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că Acela este infinit, inaccesibil, departe, dincolo de lumea astrală și toate invocările adresate Lui se pierd în imensitatea lumii spațiale. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul său către El, dar nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte. Atunci toate devin împovărătoare.

Toate se izbutesc cu o osteneală nespus de mare. Viața se umple de chinuri și în om se naște simțământul că asupra sa lovește blestemul și mânia lui Dumnezeu.

Dar când vor trece aceste încercări, atunci va vedea cum purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu mare grijă în toate aspectele vieții sale.

Experiența milenară, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu va vedea credința sufletului nevoitorului pe care o are pentru El, așa cum a văzut credința lui Iov, îl va povățui prin abisuri și la înălțimi, care nu sunt accesibile altora.

Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare este și măsura încercărilor, precum și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură.

Atunci i se arată limpede că a ajuns la limitele peste care nu poate trece omul.

Arhim. Sofronie Saharov

http://marturieathonita.ro


Articolul Precedent
Articole Asemănătoare
2767

Să nu lăsăm mintea să hoinărească în timpul rugăciunii

Spuneau maicile din Mănăstirile Văratec şi Agapia că părintele Nicodim era un om de rugăciune. Se ruga în chilie cu mâinile înălţate spre cer, se ruga în biserică, se ruga pe cale, se ruga în pădure, permanent slăvea pe Dumnezeu. După ce-şi termina rugăciunea, deschidea uşa chiliei şi vorbea cu oamenii, spovedind şi mângâind pe […]

Articole postate de același autor
285

Întâlnire de suflet cu copii și tineri la Mănăstirea Curchi

„Un copăcel va creşte în direcţia în care-l înclini; un vas nou va răspândi mirosul cu care îl impregnaţi turnând în el lichide fie urât mirositoare, fie aromate şi curate” (Sfântul Tihon din Zadonsk).  Cel mai important lucru care trebuie să-l facem pentru copiii noștri este să-i ajutăm să-și deschidă sufletele pentru întâlnirea cu Izvorul […]