Mă întreaba un ucenic:
– Să mă căsătoresc?
Și i-am spus:
– Intemnițează-te de tânăr în sfânta viață de familie!
– Pai dacă e sfântă, cum mă întemnițez?
– Păi, în clipa în care ți-ai băgat capul sub Evanghelie și sub cercul cununiei, ți-ai băgat capul sub trei jertfe:
Fă voia lui Dumnezeu!
Muncește să exiști și să nu-ți pierzi sufletul!…
Și suportă glasul femeii!
Dacă te făceai călugăr, suportai Glasul lui Dumnezeu!
La căsătorie se spune:
Iar tu să fii cap femeii tale! Iar când nu ai tu cap, are ea!
Și se complică crucea, devine un pic mai grea!
Și ne dăm seama când o căsătorie nu este binecuvântată, după repeziciunea cu care se produce nepotrivirea de caracter, despărțirea! Prin cununie, ei sunt un singur trup și un singur suflet.
Abia atunci o să fie absolvită la Dumnezeu o despărțire, când tu te vei tăia în două cu drujba și vei putea să mergi viu pe drum.
Pentru că jumătate ești tu, jumătate e nevasta ta (Mă duc să-mi iau jumătatea!) dar apoi uiți că e jumătatea ta și o lași pe drum!
Acestă atracție pe care noi o numim iubire, Evanghelia o numește dragoste, iar lumea moderna o numește sex și dezmăț, este de fapt virtutea care ne ține pe noi împreună, pentru că dacă n-ai iubi pe cineva, nu ar putea să stea lângă tine!
