Există rugăciuni făcute de Hristos, nu lui Hristos. Da, aţi citit bine! Hristos Se roagă tinerilor care nu se mai roagă. Oare nu spune genialul Pascal: „Hristos este în agonie până la sfârşitul lumii"? Îmi veţi spune că e o metaforă, dar eu vă reamintesc că am promis să nu folosesc metafore în această carte. Hristos Se roagă, cerşeşte exact ceea ce oferă: Iubire.
Se roagă prin baruri, prin discoteci, prin cămine studenţeşti afumate de prea multa „iarbă" trasă în piept. Se roagă nu să Îl iubim, căci iubirea nu se cerşeşte. Se roagă, ne roagă să avem un dram de demnitate, să acceptăm veşnicia. Să conştientizăm că suntem nişte nătărăi atunci când credem că putem trăi fără El, că putem fi fericiţi hrănindu-ne cu resturile acestei lumi. Se roagă ca El să aibă un rost, un sens în viaţa noastră. Se roagă să nu-L târâm în iad după noi, căci nu pentru asta a venit pe acest pământ. Se roagă pentru o Cruce pe care nu o mai vrem. Se roagă pentru o fericire pe care, de fapt, nu o avem. Căci totul este mult prea trecător într-o lume în care suntem mult prea efemeri.
Şi un ultim sens al acestui titlu ar fi cel mai greu de explicat. Aici doar voi puncta esenţialul, lăsând abordarea problemei în cauză pentru mai târziu. A distruge tineretul unui neam, al unei ţări, înseamnă a distruge acea ţară.
Este povestea frumoasei din pădurea adormită! Dacă reuşeşte vrăjitoarea să adoarmă acea frumoasă prinţesă ce trebuie să moştenească împărăţia, atunci totul, absolut totul va intra în letargie, va adormi. Nu va muri, este evident; nici noi, ca neam, nu am murit. Dar a dormi prea mult înseamnă a micşora pe zi ce trece şansa de a te mai scula; a nu mai căuta propria identitate, propria cultură şi propria sfinţenie, pentru prea mult timp, înseamnă nu doar a te pierde, a te ucide moral şi psihic, dar şi a pierde şi ultima şansă la viaţă.
Iar în drama noastră românească aşteptăm nu un tânăr prinţ care să sărute cu candoare pe frumoasa noastră adormită! Au trecut vremurile în care un Zelea Codreanu, un Iorga sau un Paulescu să joace acest rol, să ridice tineretul la lupta salvării propriilor vieţi, a propriei credinţe sau culturi. Acum doar Hristos mai poate săruta această frumoasă şi o mai poate chema la viaţă.
Sărutul lui Hristos Îl primim nu aiurea, ci tocmai acolo unde El ne aşteaptă, deşi este mereu cu noi. Şi iarăşi revin: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiţi..."
Poporul român este condamnat la pieire pentru că tinerii noştri se pierd, există fără să mai trăiască, fără să ştie că mai trăiesc. Motivele? Sunt mult prea multe, iar această carte va aminti o infimă parte dintre ele. Restul rămâne pentru rugăciune şi pentru lacrimile sfinţilor, ale eroilor şi ale martirilor acestui neam mult prea iubit de Dumnezeu. Dar vai de cei care au lucrat la pierzania, la rătăcirea măcar a unui singur copil! Spune Hristos că mai bine i-ar fi acestuia să nu se fi născut! Şi ce va fi cu cei care au distrus un neam? Dintr-un popor de sfinţi, am ajuns un popor de infirmi moral, intelectual şi fizic. Ce rămâne de făcut? Mai mult decât a sta să ne plângem situaţia noastră mult prea jalnică!
Sau mai putem vorbi de o exorcizare a României. Ce înseamnă a exorciza? Cam greu de explicat aceasta unora care, din dracul cel mult prea real, au făcut un personaj pentru Cartoon Network sau care Îl înghesuie în aşa zisa mitologie biblică creştină. Cea mai mare şmecherie a dracului este să ne „ajute" să credem că el nu există. Când nu accepţi existenţa unui duşman, atunci este evident că nu lupţi. De restul se ocupă diavolul, fără probleme.
Iar exorcizarea este tocmai acea acţiune de a scoate la lumină pe cel ce stă în întuneric, de a demasca pe cel ce nu are decât măşti: fie pe a lui Dumnezeu, fie pe a îngerului bun, fie pe a celui ce ne doreşte fericire şi numai fericire etc.
Exorcizarea nu o face oricine şi oricând. Diavolul se teme numai şi numai de Hristos Dumnezeu, chiar numai de numele Lui. Deci a exorciza înseamnă a fi cu Hristos, a fi prieten bun cu El, a fi întru El. A exorciza înseamnă a iubi, a ierta, a îngădui, a simţi ca şi Hristos. Cu atât mai mult când se vorbeşte de o exorcizare a unui neam, a întregii Românii. Priviţi bine ziua de astăzi, căci mâine vom fi mai decăzuţi, mai nepăsători şi mai marginalizaţi. Nu e un îndemn la nepăsare, la a pune mâinile în buzunar şi a fluiera a pagubă. Cred că a venit clipa în care este destul să înţelegi gravitatea situaţiei ca să te salvezi. Totul a venit peste noi ca un vârtej enorm care spulberă totul în cale, care nu mai poate fi oprit. Dar este şi clipa în care să strigi pe Hristos, să cauţi să te salvezi hrănindu-te din „munţii" de istorie şi de cultură ai acestui neam; este acum ziua în care să te hotărăşti că tu nu vrei şi nu poţi fi călcat în picioare de răutatea, de incultura şi de necredinţa ce creşte tot mai mult pe zi ce trece.
Această carte nu este un paloş cu care să retez capul, unul din capetele balaurului din poveste, din această „poveste" ce realmente adoarme copiii şi tinerii României. Nu, căci vor apărea în locul capului tăiat alte o sută. Este un paloş de care să te ţii în furtuna care poate că nici nu ţi-ai dat seama că te înconjoară. Iar dacă în inima ta se va naşte rugăciunea şi postul, atunci vei supravieţui, vei fi veşnic.
Exorcizarea României începe cu fiecare dintre noi. Sunt român, sunt şi creştin. Am nişte datorii în faţa Celui ce nu joacă la o ruletă rusească, ci are un dar şi un plan cu fiecare dintre noi.
Hristos este singura soluţie, singura rezolvare a nelămuririlor şi a durerilor noastre. Din proprie experienţă scriu că doar rugăciunea şi postul rezolvă căderile şi rănile noastre. Hristos este Persoană, de aceea se cade să vorbim nu numai despre El, ci şi cu El. Cartea aceasta încearcă să fie o mână de ajutor celui ce este nesigur de veşnicia lui, celui ce a uitat sau nici nu a cunoscut mângâierea şi dragostea lui Hristos. Şi cititorul, dar şi autorul, chiar dacă nu s-au cunoscut niciodată, cu siguranţă cândva se vor întâlni. Acel moment, Biserica noastră Îl numeşte „Judecata de Apoi". Nimeni nu va lipsi, nimeni nu va putea să se învoiască sau să amâne prezenţa pe caz de boală sufletească. Poate se va găsi cineva în acea ultimă clipă a istoriei care să arunce această carte în balanţa Judecăţii. Cât va cântări, depinde doar de Hristos şi de cititori. Eu încerc a mă găsi doar ca un instrument în mâna lui Dumnezeu; instrument cu care El să încerce ceva nou pentru cei ce vor gusta din această carte.
Tinerii au nevoie de sens. Avem nevoie de tineri, căci fără de ei nu avem niciun rost ca neam, ca existenţă înaintea lui Dumnezeu. Nu avem dreptul să nu ne gândim la cel de lângă noi, dar mai ales la cel ce nu mai este lângă noi. Iar tânărul acestui timp nu mai este cu noi! Este plecat într-o lume în care fiecare din noi l-a exilat prin nepăsarea, prin trădarea sau prin micimea noastră. Şi cu fiecare dintre aceşti tineri a plecat şi Hristos. Poate că, de fapt, noi suntem cei singuri şi fără de sens. Tinerii măcar caută ceva sau pe Cineva. Noi, cei mulţi şi indiferenţi, nu mai vrem nimic. Nici măcar mântuirea aproapelui, adică propria noastră mântuire.
Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. (...) Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare (Luca 12: 40; 12: 51).
Rugaciuni catre tineri. Monahul Paulin, editura Egumenita, 2008
