Trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoșii noștri, care erau, cât de cât, apropiați de Dumnezeu, în mod firesc, pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! Și zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa așa! Vezi pe cineva care te supără, și nu te poți împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ș.a.m.d. Chemați-L pe Dumnezeu! Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om (I Timotei 2, 5). Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească și între om și om. Cheamă-L pe Dumnezeu, Mijlocitor între tine și vrăjmașul tău, între tine și cei cu care te-ai certat, și să vezi, cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există! Nu! Doar se preface! Fă și tu „ca și cum ai crede”, și să vezi cum și Dumnezeu se face „ca și cum există”! Și provocăm „coincidențe” dintr-acelea.
În esență, profit ca să zic: Să învățăm, fraților, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-I cerem sfatul lui Dumnezeu, să mulțumim lui Dumnezeu când ne-a dat ceva ce I-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă „asta”, și toate nedumeririle noastre să I le spunem. Întâi „Doamne!” să fie în inimile noastre, și după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău, și este la o sută de metri de tine, trebuie să faci o sută de metri, și poate altcineva l-a și înhățat; sau trebuie să iei telefonul, și să faci un număr. Cu Dumnezeu – nimic din toate acestea: acum poți să zici „Doamne!”, și ai contactat „satelitul ‘Doamne!'”, cum spunea cineva; și să vezi cum se „preface” acest Dumnezeu că există!
– Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 135-136.
