Pe de altă parte, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre existenţa unei smerenii dăunătoare inimii: „Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare spre înmuierea ei, şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei”, arată Sfântul Marcu Ascetul. Zdrobirea cea folositoare izvorăşte din duhul umilit şi dintr-o viaţă de rugăciune; inima smerită se roagă neîncetat şi nu deznădăjduieşte niciodată, ci nădăjduieşte în marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Sfântul Simeon Noul Teolog, un medic duhovnicesc cu experienţă, considera că „frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa; pe de altă parte, ea aduce oboseală în inimă şi, prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare; iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete teologice şi practice, capitolul 63, Filocalia, volumul 6, p. 32).
În timp ce neînsoţită de smerenia duhului şi de rugăciune, zdrobirea inimii întunecă mintea (diavolii provocându-ne crize de deznădejde sau disperare), adevărata zdrobire a inimii, întreţesută cu rugăciunea smerită şi cu nădejdea tare în Dumnezeu, nu vatămă mintea.
(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducător Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 204-205)
