Sau cu acei care merg în transport spre serviciu. Şi de unde să iau această dragoste faţă de oameni? Doar nu-mi pot forţa inima faţă de sentimente de care nu e în stare. Sau totuşi aş putea să încerc să-mi impun această forţare?
Nu trebuie să aşteptăm că oamenii se vor comporta la fel şi cu prietenii şi cu duşmanii, cu rudele şi cu vecinii, cei dragi şi cei necunoscuţi. E ceva anormal şi poate să fie specific doar cuiva cu devieri seriose în psihic sau unui robot. Nu trebuie să te mustre conştiinţa pentru faptul că întâlnind o persoană apropiată sufletului tău, te simţi fericit şi de parcă o bucurie nemărginită cuprinde inima ta de la comunicarea cu el. Şi dimpotrivă numai văzând siluetul unui cunoscut îţi apare brusc dorinţa de a deveni invizibil sau a putea brusc să dispari din calea lui. Dacă nu ar fi şi aceste sentimente, atunci care ar fi lupta noastră? Unde ar fi încercarea de a ne stăpâni sentimentele, de a ne birui careva preferinţe şi judecări.
Există porunca a cincea, despre cinstirea tatălui şi a mamei. Porunca nu prevede şi menţionarea trăsăturilor morale ale părinţilor. E datoria noastră să-i cinstim indiferent de faptul de sunt alcoolici înstăriţi în această patimă sau creştini adevăraţi. Probabil anume din înţelegera greutăţilor din lupta cu propriul sine şi încercarea de a duce o viaţă morală frumoasă nu ni s-a spus “iubeşte” ci “cinsteşte”, ceea ce prevede să depunem un efort asupra noastră în cazul în care părinţii nu prea ar merita dragostea noastră. La fel e şi în relaţiile cu alţi oameni. Cui cinste – cinste, cui frică – frică. De unii ar trebui să-ţi fie frică că îţi sunt şefi, dar îi iubeşti şi te supui fără nici un efort, fiindcă sunt oameni care te atrag sufleteşte. Iar pe alţii ar trebui să-i iubeşti fiindcă îţi sunt rude, sau din careva alt motiv, şi te chinui pentru a simţi o dragoste faţă de ei, fiindcă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar aflarea cu ei în aceeaşi încăpere îţi provoacă o stare de discomfort total.
Şi aşa este şi va fi mereu. Desigur că dacă îl iubeşti pe Creator, trebuie să-I iubeşti şi creaţia. Numai o dragoste adevarată faţă de Dumnzeu poate naşte şi o atitudine egală faţă de toţi oamenii, fără careva aprecieri şi judecări.
Iar deoarece adesea şchiopătăm foarte mult în îndeplinirea primii porunci, nu suntem în stare să trecem nici la îndeplinirea celei de a doua, şi ne chinuim de la această stare în care de parcă am dori să ne atârnăm faţă de toţi egal, dar simţurile nu ne lasă.
Să încercăm să vedem şi cum ar fi posibil depăşirea unor situaţii când deşi ţi-ai dori, nu poţi depăşi starea în care nu numai nu poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar şi simţi faţă de el chiar o antipatie. Să presupunem că e colegul dvs de serviciu cu care sunteţi nevoit să munciţi cot la cot toată ziua. Aţi ieşit din casă şi în drum spre serviciu meditaţi cum să faceţi faţă acestei contruntări zilnice, totodată păstrându-vă calmul şi echilibrul. “Invaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi inţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni.”aşa se rugau stareţii de la Optina. Aşa ar trebui să încercăm să ne rugăm şi noi. Şi ne va vedea Domnul străduinţa şi ne va învăţa să şi facem, nu doar să zicem. Iar Sfântul Amvrosie de la Optina spune că dacă nu ai dragoste, fă faptele dragostei, chiar de trebuie să te forţezi pentru asta, şi Dumnezeu vâzând că îţi doreşti acest lucru şi lupţi pentru ea, îţi va trimite-o neapărat.
Dacă astăzi ai şansa să râzi de colegul tău (acela pe care nu-l suporţi) că are careva defecte în ţinuta sa, şi pe deasupra i s-a dezlegat şiretul nu o face. Dar spune-i în şoaptă, ca să nu atragă atenţia şi restul, şi vei face un mic fapt spre dragoste faţă de el. De ai văzut că i-a căzut mapa cu documente, ridic-o tu, nici nu va fi un efort peste puteri, şi nici nu-ţi va cădea coroana. Poate sunt nişte fapte mici şi neînsemnate, dar prin efortul pe care-l vei depune ca să-ţi depăşeşti propriile sentimente vei obţine şi dragostea de apropaele pe care îţi va trimite-o Domnul pentru străduinţa ta. Împumută nişte bani, condu-l, felicită-l cu ziua de naştere, i-ai apărarea, de poţi s-o faci şi de este necesar. Şi făcând toate acestea, depăşind poate şi încă acea ură sau resentimente, trecând peste inima care nu are încă prea multă dragoste, vei găsi calea spre ceea ce tinzi. Numai pe această cale vei putea descopiri experienţa de împăcare în propriul suflet cu acei cu care până nu demult te duşmăneai.
Situaţia e altfel în cazul în care cineva îşi doreşte o atitudine mai deosebită de la tine pentru el, îşi doreşte să-ţi facă un loc deosebit în sufletul său, desigur că aşteptând ceva asemănător şi din partea ta. Dar de nu simţi şi tu ceva la fel către el, de nu eşti convins că va fi în stare să aprecieze şi să păstreze adevărurile şi tainele inimii tale, nu te grăbi să-l faci destăinuitorul tău. Sfântul Serafim de Sarov spunea “cei care te înconjoară şi cu care eşti în pace pot să fie şi mii, dar taina inimii tale să o deschizi doar unuia dintr-o mie”. Omul mereu a fost o fire schimbătoare, iar mai ales omul din ziua de azi poate foarte uşor să-ţi tradeze încrederea şi să se poarte grosolan cu ceea ce ţi-i drag şi scump. Şi deaceea pentru să nu ne înmulţim rănile e mai bine să păstrăm o oarecare distanţă în relaţii, desigur că fără dispreţ şi aroganţă.
În cazul în care oamenii se aşteaptă de la tine un rol deosebit în viaţa lor, îşi doresc compasiune, sfaturi, iar tu nu găseşti în tine însuşi capacitatea de a le ajuta e mai bine să nu te implici mai mult de eşti în stare să o faci. Le va trimite Domnul pe cel care le va ajuta. Căci nu fiecare este în stare să păstreze şi o taină străină şi să aducă un ajutor adevărat, cu atât mai mult şi să nu judece sau dispreţuiască.
Ar fi minuant să ne propunem să fim aşa precum e aerul – mereu necesar, dar şi mereu neobservat de nimeni. Nimănui să nu te impui, şi nimănui să nu-i fii o povară şi totodată să încerci să fii anume acolo unde e necesar ajutorul tău. E un talent adevărat să o poţi face.
Sfantul Antonie cel Mare ne spune – că “de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Ca dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim”, iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: “Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus”. Iar lămurirea la aceste cuvinte fiindu-i “Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi sa-l folosesc, pentru ca de el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Şi cum ne atârnăm noi faţă de aproapele, aşa se va atârna şi Dumnezeu faţă de noi. Deoarece ne iartă, ne iubeşte şi ne susţine Dumnezeu pe noi, ar trebui mereu să tindem să învăţăm să iertem, iubim şi suţinem pe fratele nostru.
Aşa să ne ajute Dumnezeu.Traducere și adaptare Lozan Natalia
