Pentru omul Vechiului Testament Dumnezeu era de temut. La fel ar trebui să fie şi astăzi pentru cei care nu vor să-L cunoască, nu dau dovadă de pocăinţă şi nu vor să se apropie de El cu toată inima.
Dar nu o astfel de atitudine vrea Dumnezeu de la cununa creaţiei Sale. Domnul este Tatăl nostru cel multiubitor şi multmilostiv cu cei care îşi plâng păcatele şi caută îndreptarea vieţii lor.
Exemplul fiului risipitor serveşte drept confirmare a acestei realităţi. Tatăl îl întâmpină şi-l sărută, îi dă haine noi şi chiar face o deosebită masă de sărbătoare. Astfel primeşte Domnul întoarcerea noastră din exilul păcatelor, astfel ne răsplăteşte pocăinţa.
Dumnezeu vrea să ne vadă fii şi prieteni, iar nu slugi şi robi. El vrea să ne stăpânească inimile şi să trăiască în noi, cerând în schimb o dragoste fierbinte. Sufletul nostru nu poate dobândi liniştea, pacea, fericirea, decât doar în Domnul. Acesta este drumul sufletului creştinesc: cu frică de Dumnezeu să ajungem la dragostea pentru El. Să ne temem a-L supăra prin păcatele şi necurăţia noastră.
Să cunoaştem trupul duhovnicesc al lui Hristos care este Biserica, căci doar în ea şi prin ea câştigăm viaţa veşnică, în pace şi dragoste cu Atotţiitorul.
„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” – cu aceste cuvinte sunt îndemnaţi creştinii să se apropie de Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului în cadrul Tainei Împărtăşaniei. Astfel nu ne putem apropia de cele dumnezeieşti, decât printr-o minuţioasă pregătire, cu mare încredere şi, desigur, în pace cu toţi cei din jur. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29).
Sufletul, când este împăcat şi alături de Domnul, devine capabil de a-I oferi cât mai mult loc lui Dumnezeu. Tocmai frica de Dumnezeu este „începutul înţelepciunii” şi al trăirii cu El. Aşadar, să ne încredem în Domnul, căci bun, blând, iertător şi iubitor este faţă de orice suflet smerit, cumpătat, care se străduieşte să nu-L mânie prin viaţa sa.
Să nu ne înfricoşăm că Domnul ne va pedepsi pentru păcatele săvârşite, ci ca nişte fii risipitori să revenim în scaunul pocăinţei, cerându-i Bunului Dumnezeu iertare, după care să ne învrednicim de cel mai scump lucru pământesc – Sfânta Împărtăşanie, rostind mereu cuvintele: „Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu, ci de vreme ce Tu, ca un Iubitor de oameni, vrei să locuieşti întru mine, îndrăznind mă apropii. Porunceşte-mi şi voi deschide uşile pe care Tu Însuţi le-ai zidit şi intră cu iubirea Ta de oameni… Intră şi luminează cugetul meu cel întunecat. Şi cred că asta vei face…”.
Preot Octavian Moșin
