Ochii mei n-au lacrimi, Doamne, din pricina împietririi inimii şi chiar dacă ar izvorî – nu ar fi în stare să stingă focul cel mistuitor care arde în mine. Sufletul meu, însă, plânge cu lacrimi pe care numai Tu singur le vezi şi se mâhneşte tânguindu-se, şi strigă către Tine Făcătorul lui, aşteptând slobozire.
Si acum, Stăpâne, alăturându-mă cu dânsul, îndrăznesc a striga către Tine: încetează, stinge, potoleşte, iartă Îndelungrăbdătorule şi Multmilostive, Doamne, pentru că Tu ai zis: „Dacă doi sau trei, unindu-se ar cere ceva de la Tatăl – se va da lor. Pentru că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu între dânşii”.
Înțeleg că ar fi mai bine să tac şi să nu scot nici un cuvânt, pentru că cele vrednice le primesc, dar spre marea mea ruşine nici acestea nu le pot răbda şi iarăşi mă rog: Milostiveşte-Te, Doamne, spre păcătoşenia mea şi mă izbăveşte că au intrat ape până la sufletul meu. Pentru păcătoşi ai venit, Doamne, deci – mântuieşte-mă. Nu aştept mai mult de la nimeni ajutor, Părinte, pentru că cei mai de aproape de mine departe au stătut şi cei ce nădăjduiesc în oameni, se lipsesc de ajutorul Tău. Aş vrea ca din toată inima să strig ca şi cananeianca: „miluieşte-mă, Doamne, fiica mea rău se îndrăceşte”, eu, însă, n-am fiică, ci trup care îndrăcindu-se, se porneşte asupra sufletului.
Cugetând, mă gândesc şi zic: Doamne, dacă acum fiind pe pământ şi mai având vreme de pocăinţă şi îndreptare, simt singurătate şi părăsire de Tine şi de oameni şi retrăiesc clipe de trsteţe pe care nu le pot reda în cuvinte (iartă-mă, Doamne, că spun aşa, poate că asta încă-i puţin), atunci dar cum va fi în iad? Cum va fi atunci, când pe vecie voi fi nevoit să beau din cupa deznădejdii care nu va avea sfârşit? Cum voi răbda tristeţea care va fi de mii de ori mai mare şi ce e mai groaznic – nesfârşită? Să am îndurare, Doamne, că spun aşa, pentru că ştiu că creştinii se păzesc de a săvârşi fapte rele nu de frica iadului şi a muncilor, ci din dragostea şi recunoştinţa care o au pentru patimile cele înfricoşate pe care de bunăvoie le-ai răbdat şi de frică să nu mâhnească pe un Dumnezeu, pe un Părinte atât de bun, atât de iubitor şi atât de blând… .
Cât e de mărginită şi săracă vorba mea, Doamne, încât nu pot să-Ti enumăr calităţile cele bune deşi ştiu că nimeni din muritori n-o poate face. Iartă-mă.
Arhim. Augustin Zaboroşciuc, Ca pe smochinul cel neroditor să nu mă tai, Mântuitorule!, Editura „Cu drag”, 2011
