Adesea mă gândesc la părinții și bunicii noștri, care rămân mereu în așteptarea noastră, a celor plecați departe sau prinși în grijile și alergarea acestei lumi. Ei nu cer mult. Uneori le este de ajuns un telefon, o vizită scurtă, un cuvânt rostit din inimă. Însă noi, copleșiți de preocupări și de ritmul grăbit al vieții, uităm că în casele lor se păstrează mereu un loc pentru noi, că la fereastră se aprinde adesea o lumină a speranței, iar în rugăciunile lor numele nostru nu lipsește niciodată.
